Cred că sunt în acea perioadă din viaţă în care sunt atât de ocupată cu toate proiectele mele şi cu tot ce am de făcut ca mamă, profesoară şi soţie încât se pare că nu mai găsesc timp şi pentru postat pe blog şi scris scrisori prietenilor despre mine însămi.

Asta însă nu înseamnă că nu îi simt lipsa. Uneori parcă simt nevoia să existe cineva care să ştie despre mine, să râdă cu mine de lucrurile amuzante, să zâmbească la noile realizări ale copiilor, să-mi dea o îmbrăţişare virtuală şi să mă încurajeze când fac faţă unor provocări noi, cineva căruia să-i pot spune despre dificultăţile zilnice cu care mă confrunt sau alte noutăţi, cineva care să fie „pe aceeaşi lungime de undă” cu mine. Există o diferenţă între a spune cuiva care încearcă pe cât poate să te asculte – dar nu te înţelege în întregime – şi cineva care ştie exact ceea ce simţi şi ceea ce încerci să exprimi şi cât de important este pentru tine, în inima ta, ceea ce spui.

În copilărie nu am avut mulţi prieteni. Ca adolescentă mă plângeam că nu ştiu să-mi fac prieteni. Într-un fel mă bucur că m-am obişnuit să fiu mai singuratică încât acum nu caut şi nu simt nevoia să particip la evenimente sociale mari şi petreceri şi totuşi mă bucur în felul meu de viaţa bogată şi împlinită cu care sunt binecuvântată.

Am cel mai bun soţ la care puteam spera şi ador să fiu cu copiii mei mai mult decât orice altă activitate din lume. Pot să comunic multe lucruri cu soţul meu – şi încerc să o fac deşi suntem amândoi foarte ocupaţi. Încercăm să ascultăm, să ne încurajăm şi să ne fim unul altuia prietenul de care avem nevoie. Însă fiecare dintre noi este bun la altceva, ne concentrăm pe altceva, avem lungimi de undă diferite, vise diferite şi suntem diferiţi – şi trebuie să fim aşa ca să putem acoperi tot ce trebuie în căminul şi în familia noastră încât să cuprindem în întregime creşterea şi îngrijirea copiilor noştri.

Mai demult mi-am făcut şi eu cont pe Facebook … dar nu te deranja să mă cauţi! Chiar dacă mă găseşti vei fi dezamăgit de pagina goală! A fost o încercare de a lua legătura cu prieteni vechi cu care pierdusem contactul după câţiva ani de călătorie, apoi căsnicia, familia şi mutarea într-o ţară nouă. Însă în loc să am un sentiment de „revenire acasă” şi de emoţie să reaprind prietenii plăcute şi amuzante, am avut o reacţie neaşteptată de depresie. Frânturile de informaţie pe care le-am primit despre viaţa prietenilor mei au fost ca un duş cu apă rece. Cu toţii au mers mai departe şi se pare că le era destul de bine şi fără mine! Indiferent cât de apropiaţi am fost, toate secretele, visele, momentele amuzante, râsetele şi lacrimile pe care le-am împărţit, au trecut ca apa pe sub pod, iar viaţa s-a scurs mai departe.

Din fericire, după o zi-două, alte surse neaşteptate de prietenie şi-au făcut apariţia, toate la momentul oportun ca să mă încurajeze. Câteva email-uri şi telefoane neaşteptate, vreo două vizite şi chiar o scrisoare de mână. Cineva „acolo sus” a ştiu şi le-a sincronizat pe toate numai bine. Mi-am revenit şi acum sunt iar fericită. Foarte rar – chiar niciodată – intru pe Facebook.

Mi-am dat seama că dacă nu ţin prea mult legătura cu cineva nu înseamnă că prietenia cu acea persoană s-a sfârşit. Dacă vreunul din prietenii mei de demult ar avea nevoie şi mi-ar cere să-l ajut şi să fiu acolo pentru el/ea, cu siguranţă aş fi şi sunt aproape sigura că şi el ar face la fel pentru mine. Am văzut că trebuie să-mi adaptez gândirea şi să nu mă concentrez doar pe ideea „Un prieten este doar cel care este tot timpul dispus să mă asculte şi să mă facă să mă simt importantă pentru fericirea lui/ei”. Prieteniea noastră este acum într-o altă fază decât cum era înainte şi nu este nimic greşit în asta.

Apoi, în dimineaţa asta mi-a venit un gând foarte încurajator: Dumnezeu ţine un blog al vieţii mele! Chiar dacă eu nu am timp să scriu un jurnal, un blog sau scrisori personale despre ce mi se întâmplă în viaţă, El le ştie pe toate şi le notează. Fiecare mişcare, fiecare gând, fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare decizie, lacrimă, zâmbet, emoţie, boală, aventură, julitură, emoţie, idee şi vis de-al meu a fost şi va fi înregistrat. Uneori, presupun, s-ar putea să fie un gând cam incomod. Însă astăzi mă bucur de asta.

Chiar dacă eu nu am timp să scriu o carte a vieţii mele, cineva se ocupă de asta. Şi am un prieten 24 de ore din 24 cu care să vorbesc şi pe care să-L ascult, care ştie în fiecare clipă cum simt în inima mea. Iisus este cel mai bun!