Există multe lucruri în viață care sunt mai ușor de zis decât de făcut. Calea cuvintelor este cu mult mai ușoară decât cea a faptelor. Dar dacă cuvintele nu sunt împlinite prin fapte, atunci ele rămân cuvinte goale și nefolositoare.
Iisus are multe de spus despre asta: „Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor”.[Matei 5:19]
Când eram copil îmi plăcea să‑i corectez și să le predic familiei și prietenilor. Însă de cele mai multe ori ei erau cei care râdeau la urmă, fiindcă de multe ori ajungeam chiar eu să fac exact opusul a ceea ce le spuneam lor. Mi s‑a spus de multe ori: „Trebuie să înveți să‑și urmezi propriul sfat.”
Odată, în perioada Crăciunului, pe când aveam nouă ani, exersam cu colegii un cântec pentru spectacolul de Crăciun. Fiindcă urma să fie o surpriză, nu trebuia să spunem nimănui. Eu le tot reaminteam colegilor de lucrul acesta. Dar într‑o zi, în fața unora care urmau să fie la spectacolul nostru, am început să‑i spun cuiva totul despre cântec. Unul dintre băieți s‑a revoltat: „De ce ne‑ai tot bătut la cap să nu spunem și acum tu nu poți să taci?” Și toți au bufnit în râs.
Deși a fost stânjenitor pentru mine, a fost prima lecție importantă despre „fă ce zici.”
Lauda de sine este un alt lucru care îi îndepărtează pe oameni de tine – mai ales dacă nu ai făcut nimic deosebit să merite laudă. În adolescență, când am început să compun cântece, mă tot lăudam cu acest nou „talent” al meu. Dar când eram rugat să cânt unul din cântecele mele, mereu mă rușinam și refuzam. Mama mi‑a dat atunci un sfat bun: „Dacă nu ești dispus să le cânți oamenilor cântecele tale atunci nu te mai lăuda cu ele”.
Iisus a ilustrat acest principiu de a ne susține cuvintele prin fapte cu pilda clasică cu cei doi fii: „Un om avea doi feciori; și s‑a dus la cel dintâi și i‑a zis: ’Fiule, du‑te astăzi de lucrează în via mea!’ ’Nu vreau’ i‑a răspuns el. La urmă, i‑a părut rău și s‑a dus. S‑a dus și la celălalt și i‑a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ’Mă duc, doamne!’ Și nu s‑a dus”.1
Deși fiul cel mare a neascultat verbal la început, mai târziu și‑a schimbat părerea și a făcut ce l‑a rugat tatăl său. Promisiunea celui de‑al doilea fiu de a‑l asculta de tatăl său s‑a dovedit fără valoare, fiindcă el nu s‑a ținut de promisiune.
Ioan ne spune în prima sa epistolă: „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul”.2
Pe când aveam 14 ani am cunoscut o femeie a credinței care, la vremea aceea, se lupta cu cancerul și nu se aștepta să trăiască prea mult. L‑am însoțit pe tata când a mers la ea în vizită la spital. Era prima dată când vedeam pe cineva atât de bolnav și eram nesigur ce să spun sau să fac. De aceea, în loc să salut ca de obicei am tăcut și doar m‑am așezat lângă patul ei și am ținut‑o de mână. Mai târziu am avut mustrări de conștiință că nu am încercat să fiu mai comunicativ.
Ca printr‑un miracol femeia a reușit să treacă de boală și este în viață și în ziua de azi. Când am discutat despre vizita mea la spital mi‑am cerut scuze că nu am spus nimic tot timpul. Ea mi‑a răspuns: „Nu te îngrijora. Ai făcut ce trebuia. Toți ceilalți care au venit la mine în vizită m‑au bombardat cu sfaturi despre ce să mănânc și ce să nu mănânc. Deși știam că îmi vor binele, eram sătulă de sfaturile lor. Când ai venit tu să mă vizitezi, tăcerea ta, doar ținându‑mă de mână, a fost o mângâiere și o ușurare”.
Să te asiguri că faptele tale sunt precum cuvintele tale și să arăți lumina lui Dumnezeu celor din jurul tău este simplu: Fă ce zici. Fii sigur de convingerile și de principiile tale și pune‑le zilnic în practică.
Precum cântecul lui Steven Curtis Chapman:
Poți alerga cu câinii cei mari,
Poți zbura cu vulturii‑n zări,
Poți sări prin toate cercurile,
Poți urca scara până în vârf
Dar la final să știi,
Contează cum ai umblat zi de zi.3
Vezi și tu cum umbli zi de zi!