Unul din lucrurile care mi‑a displăcut cel mai mult ca boboc în facultate a fost cursul obligatoriu de educație fizică pentru care nu primeam credite. La universitatea mea, studenților li se cerea să urmeze obligatoriu patru semestre consecutive de educație fizică. Uram să muncesc pentru nimic.

În plus, nu eram deloc pricepută la sport. În primul semestru am făcut un curs elementar de badminton. Profesorul a zâmbit la primele mele lovituri și am simțit că zâmbetul lui era de amuzament, nu de admirație. Eu aș fi preferat să‑mi petrec timpul citind cursuri sau scriind rapoarte, decât să transpir chinuindu‑mă să învăț tehnici de bază pe care majoritatea celorlalți studenți le stăpâneau deja.

În anul acela m‑am plâns despre asta unei prietene, o femeie de vârstă mijlocie care nu avusese șansa să meargă la facultate. Când a auzit cum mă plâng ea mi‑a răspuns apăsat: „De ce te plângi? Alții dau bani grei să învețe să joace badminton cu un antrenor profesionist! Iar tu o poți face în fiecare săptămână ca parte din cursurile tale? Sunt invidioasă pe tine!”

M‑am holbat la ea, prea șocată să găsesc un răspuns. Cursul de educație fizică, care pentru mine era chinul facultății, pentru ea era un avantaj special pe care îl invidia! Mi‑am dat seama că fie voi continua să mă plâng doi ani la rând pentru cursul meu de educație fizică, fie mă voi ridica, vorba aceea, de pe canapea și voi pune niște mușchi pe oase. Decât să mă gândesc că nu voi primi niciun credit pentru aceste cursuri, mai bine să mă concentrez pe faptul că orele de educație fizică îmi dau ocazia să învăț un sport de la un profesionist.

Remarca prietenei mele m‑a făcut să îmi reevaluez răspunsul și la alte aspecte mai puțin atractive din viața de facultate – meniul de la cantină, sistemul de evaluare folosit de profesori, examenele programate la ore matinale – și am descoperit, spre rușinea mea, că nemulțumirile mele proveneau de undeva mai adânc, dintr‑o lipsă de încredere în iubirea lui Dumnezeu pentru mine și în înțelepciunea Lui perfectă. Nu puteam trăi sfatul lui Pavel: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile” 1 până nu învățam să privesc fiecare supărare ca pe o nestemată ascunsă a iubirii lui Dumnezeu.

Până la sfârșitul semestrului am ajuns să stăpânesc tehnicile de bază în badminton, mi‑am îmbunătățit coordonarea mână-ochi și condiția fizică în general. Și, cel mai important, am devenit mai conștientă de situațiile când mă împotmoleam în aparențe și ratam binecuvântarea. După cum spunea poetul german Johann Wolfgang von Goethe: „O viața nu este binecuvântată dacă faci ceea ce îți place, ci dacă îți place ceea ce trebuie să faci”.

  1. 1 Tesaloniceni 5:18