Mi‑a plăcut dintotdeauna de apostolul Petru. El a făcut multe greșeli, și‑a deschis gura la momentele nepotrivite, nu a vrut să‑și ierte fratele și chiar L‑a negat pe Iisus – de trei ori.
Totuși mă atrage Petru fiindcă sunt mult ca el. Cu toții, precum Petru, facem greșeli, avem momente când nu iertăm pe cel ce ne‑a greșit și, mai mult ca sigur, L‑am dezamăgit pe Mântuitorul nostru. Știu că eu am făcut‑o de multe ori.
Am ajuns să mă privesc pe mine și toate greșelile mele (și pe cele pe care, cu siguranță, că le voi mai face) și să trag concluzia că sunt o persoană îngrozitoare. Nu sunt întotdeauna sinceră, mă înfurii, sunt leneșă, mă contrazic mult, sunt sarcastică și critică… și lista se continuă.
Poate că El mă iubește pentru ceea ce pot fi,am gândit eu. Ar avea sens. Deci m‑am hotărât să încerc să fiu acea persoană. Mai iubitoare, mai bună, mai săritoare, întotdeauna dispusă să inspir și să încurajez pe alții.
Ei bine, acesta era planul. Însă până și cele mai bune planuri sunt nefolositoare dacă nu le pui în practică. Iar eu nu am putut. Am încercat să fiu mai bună, dar odată ce mi‑am conștientizat eșecurile se pare că nu făceam decât să înrăutățesc situația. Oricât de mult încercam, nu puteam deveni persoana ce aș fi putut fi, cea pe care, credeam eu, că o iubește Dumnezeu atât de mult.
Apoi mi‑am dat seama că Dumnezeu nu mă iubește pentru ceea ce aș putea sau ce ar trebui să fiu! El mă iubește pentru ceea ce sunt! Chiar acum, chiar aici, eu. Sfărâmată, spulberată, dezamăgitoare. El nu are nevoie de un motiv să mă iubească. Iar lucrul acesta este valabil pentru oricine.