Am intrat și am auzit voci peste tot, dar nu am înțeles nimic.
De câte ori nu am fost în situații asemănătoare? – în cadrul asociației non-profit care lucrează cu oameni în nevoie: cu dizabilități, copii cu nevoi speciale, mame singure, orfani, bătrâni și, bineînțeles, refugiați din toate colțurile lumii.
Aceste locuri au o atmosferă specială, una care nu este ușor de descris. Vezi de aproape vieți frânte, suferință, durere zilnică purtată în tăcere și solitudine. Te confrunți cu suflete traumatizate și îți dai seama că atunci când disperarea cunoaște speranța, indiferența se transformă în acțiune și disperare poate fi depășită prin faptele de bunătate ale celor cărora le pasă.
Am participat la multe astfel de proiecte în diferite părți de lume și m‑am întrebat de multe ori ce‑i motivează pe colegii mei voluntari – studenți, tătici și mămici de vârstă medie, pensionari – oameni obișnuiți dar care pot face lucruri care contează. Să fie empatia? Să fie credința în Dumnezeu? Dorința de a face ceva bun, ceva util, ceva ce contează? Poate câte puțin din fiecare.
Am petrecut ani întregi în muncă umanitară în Rusia, Bosnia și Herțegovina, Croația, Germania, România, Filipine, Moldova, Irak și, bineînțeles, în țara mea natală, Ucraina. Am petrecut cinci ani la mijlocul anilor ʼ90 în regiunea Kharkiv din Ucraina, lucrând cu orfani, prezentând spectacole de păpuși, organizând distibuirea de cadouri de Crăciun, încurajând studenți să lucreze voluntar alături de noi. Mai recent, am petrecut doi ani, între 2015 și 2017 participând și coordonând tabere de copii din familii strămutatedin regiunea Donetsk și, înainte de pandemia de Covid-19 am lucrat cu o echipă la realizarea de picturi murale în instituții pentru copii. Ultimul mural pictat a fost în decembrie 2021, deși pare așa de departe. Parcă este într‑o altă viață. Înainte de război.
Oare voi mai putea reveni pe pământul meu atât de drag, uimitor, torturat și pe jumătate devastat? M‑am gândit vreodată că voi ajunge să fug să‑mi scap viața? Să ajung să adun toate informațiile posibile despre statutul de refugiat, despre drepturile, posibilitățile și limitările statutului de protejat temporar? Să încerc să‑mi fac un fel de plan? Să mă întreb cât va mai dura până să se termine războiul?
Am intrat în încăpere.
Mi s‑a spus că pot cere informații la o asociație aflată pe o stradă simplă într‑un mic oraș din vestul Europei, acolo unde am fugit. O persoană foarte prietenoasă m‑a salutat – în engleză, din fericire – și mi‑a oferit ceai sau cafea. O alegere! Cu opțiunea de zahăr și lapte! Apoi mi‑a dat un pachet cu biscuiți.
Acum aștept la rând, într‑o curte, alături de alții de vreo 15 naționalități – bărbați, femei și copii din Orientul Mijlociu, Africa și Ucraina.
Când îmi vine rândul, o altă persoană cu ecuson mă duce într‑un birou micuț cu două mese și șase scaune. Ce am nevoie? Mâncare? Încălțăminte? Șampon, periuță de dinți? Cursuri de limbă? Un tuns gratis?
Valerie, o frizeriță de 52 de ani, foarte guralivă, în engleză, mă duce în cealaltă cameră care este cam de mărimea unei debarale mari. Când îi spun că sunt din Ucraina îmi dă o îmbrățișare, apoi mă pune să stau pe un scaun simplu, mă învelește cu o pelerină neagră de coafor și mă întreabă ce fel de tunsoare aș dori.
Atunci mă apucă plânsul. De ce plâng? Nu prea știu de ce. Tot ce știu este că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.
Valerie continuă să vorbească vioaie în timp ce lucrează, povestindu‑mi puțin din viața ei. Ea preferă cafeaua neagră fără zahăr. Are un fiu deja adult care trăiește în Italia. Și îmi cere continuu aprobarea dacă îmi place tunsoarea în spate și bretonul. Spune că lucrează ca bibliotecară în orașul învecinat și se oferă voluntară aici o dată pe lună.
M‑am simțit bine primită, îngrijită, odihnită și înțeleasă. La sfârșit mi‑a dat o micuță carte de vizită albastră cu datele ei de contact. „Scrie‑mi. Orice ai nevoie. Chiar și doar să ne întâlnim la o cafea și o poveste.”
Sunt atât de recunoscătoare pentru Valerie, doamna care m‑a înregistrat și care mi‑a explicat cum pot primi ajutor acolo, pentru voluntarii de pe coridor, pentru bărbatul de la intrare și, mergând încet pe străzile acestui oraș nou mie, mi‑a venit în minte un verset din Biblie pe care l‑am memorat în tinerețea mea: „Adevărat vă spun că, ori de cîte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le‑ați făcut”.1
Cu îngrijirea acestor oameni buni și cu iubirea și protecția lui Dumnezeu, voi fi bine.
- Matei 25:40↑