Am participat odată la un seminar în care doamna Emily Nash1, care foloseşte metoda terapiei prin artă şi dramaturgie, a prezentat o situaţie pe care a trăit‑o dânsa atunci când lucra la un centru de tratament din SUA cu copii şi adolescenţi traumatizaţi. Băieţii care participau la orele ei erau foarte agresivi, predispuşi la un comportament negativ şi auto-distructiv şi nu aveau încredere în adulţi, nici chiar unul în celălalt. Majoritatea fuseseră abuzaţi în mod sever şi neglijaţi din punct de vedere emoţional.

Aceşti băieţi aduceau cu ei, în mod frecvent, în sala de clasă, atitudinea lor negativă, prin limbajul murdar şi maniera grosolană de comportare.

Când stăteau în cerc, în forma clasică în care se desfăşoară o terapie de grup, unii îşi exprimau mânia prin cuvinte precum „Urăsc să fiu aici!” sau „Urăsc să fac asta!”

„Bine”, le‑a spus Emily. „Dar de ce?” Le‑a pus această întrebare fiecăruia dintre ei, rând pe rând.

„Nu există niciun respect!”

„Nesimţiţii ăştia râd de mine!”

„Nimeni nu mă ascultă!”

„Prea multe bătăi!”

După ce le‑a ascultat răspunsurile, Emily le‑a spus: „Din ceea ce îmi spuneţi voi înţeleg că nu urâţi neapărat să fiţi în această clasă, în schimb urâţi să trăiţi într‑o comunitate în care oamenii nu se respectă sau nu au încredere unul în celălalt, în care râd de cei de care nu le place şi în care se luptă între ei.”

Tinerii au dat cu toţii din cap, aprobatori, ca şi cum ar fi spus: „În sfârşit cineva ne ascultă!”

„Ce‑ar fi”, i‑a întrebat Emily, „dacă noi am crea o comunitate în care voi să vă simţiţi respectaţi, în care nevoile voastre să vă fie împlinite, o comunitate în care să vă simţiţi în siguranţă? Cum ar trebui să arate o asemenea comunitate? Hai să o creăm împreună!”

Imaginaţia băieţilor a trecut la acţiune.

„Să o numim Parkville (Oraşul parc)!” a spus cineva. Toţi au fost de acord.

Parkville a devenit un proiect de şase luni. Elevii au creat şi o pancardă pe care scria: Bine aţi venit în Parkville – Acolo unde toate nevoile tale sunt împlinite! Au desenat şi o hartă a oraşului, inclusiv punctele de atracţie care indicau ceea ce îşi doreau ei să fie în comunitatea lor. Au ales anumiţi oameni pentru diferite funcţii în oraş: primar, directorul şcolii, directorul centrului cultural, patronul şi şeful cafenelei din comunitate, administratorul magazinului de casete video şi multe altele. Au creat şi evenimente speciale. Problemele din Parkville erau soluţionate în întâlnirile din sala mare a oraşului. Parkville a devenit o comunitate în care, spuneau ei, le‑ar fi plăcut să locuiască.

Primul pas a fost ca aceşti tineri să se deschidă, punându‑le întrebări şi ascultând cu atenţie şi cu respect răspunsurile lor, chiar dacă la început aceste răspunsuri aveau o tentă destul de negativă. Următorul pas a fost să‑i provoace să contribuie şi ei cu ceva în bine şi să‑şi canalizeze energia în proiecte constructive, în funcţie de interesul fiecăruia. Emily explică succesul proiectului Parkville astfel:

Proiectul a dat acestor tineri posibilitatea de a simţi cum este să trăieşti într‑o comunitate bine funcţională, ceva ce pentru mulţi a fost o noutate. Deşi acest proiect s‑a desfăşurat doar pe perioada cât ei au fost la centru, totuşi comunitatea lor a devenit locul unde puteau găsi susţinere, unde îşi puteau exprima nevoile, unde ceilalţi îi ascultau şi le răspundeau ca atare, o comunitate clădită pe respect şi grijă reciprocă, o comunitate a posibilităţilor.

În comunitate ei jucau ca un rol de teatru, însă astfel au descoperit că pot fi cetăţeni utili şi că au ceva cu ce să contribuie. Atunci şi‑au depăşit limitările preconcepute şi au descoperit că au puteri şi aptitudini noi. Un adolescent cu comportament distructiv a devenit un lider în comunitate, un tată grijuliu şi un membru de valoare în comunitate.

La ora actuală există diferite metode de a‑i ajuta pe tineri abordându‑i prin intermediul activităţilor care îi interesează, după cum ar fi programele sportive, terapia prin artă şi dramaturgie şi proiectele comunitare. Prin intermediul acestora tinerii pot dobândi calităţi de o viaţă şi o imagine de sine pozitivă. Dacă îi ajutăm să‑şi stabilească nişte obiective şi să găsească modalităţi de a depăşi obstacolele care le vin în cale, atunci îi ajutăm să‑şi dea seama de potenţialul lor.

  1. Emily Nash este fondatoarea și directoarea organizației Therapeutic Arts Alliance Manhattan, ce oferă ateliere și seminarii dedicate artei creative ca mijloc de vindecare