În fiecare an, de Crăciun, mă gândesc la cei trei magi care au călătorit prin deșert urmând steaua misterioasă. Pot să mi-i imaginez traversând deșertul nisipos, fierbinte ziua, și campând noaptea. Nu există loc pe pământ unde cerul să fie mai frumos și mai misterios ca în deșert! Îi văd cum stau în fața corturilor lor, privind cu uimire cerul, fără alte lumini care să le distragă atenția de la arta pură a lui Dumnezeu. Acea stea nouă nu fusese acolo. Probabil că îi uluia.
Ei auziseră despre venirea lui Mesia. Studiaseră acest fapt în cărțile vechi, însă acum o puteau citi chiar din stele.
„Pentru aceasta ne-am născut. Trebuie să urmăm steaua”.
Așa că au plecat în călătorie, prin credință, iar în cele din urmă steaua i-a condus la grajdul umil unde era Copilul nou-născut.
Au căzut în genunchi în venerație și au șoptit: „Este Regele regilor”.
Îmi reamintește de propria mea căutare.
Nu eram un om înțelept dar am văzut și eu o stea. Nu strălucea puternic pe cer; nu a luminat cerul vieții mele, însă lumina ei mi-a atins inima. Influența ei a fost reală și m-a neliniștit.
De unde vine această lumină?
Mă chema să-i descopăr secretul.
Pentru aceasta m-am născut. Trebuie să o urmez.
Așa că am urmat-o. Mi-am lăsat lumea în urmă. Am pornit într-o aventură în căutarea adevărului, fără cămile care să mă poarte, dar totuși urmând lumina acelei stele.
Iar într-o zi am găsit grajdul.
Era o zi furtunoasă. Ploaia se scurgea pe mine în timp ce vorbeam cu un alt călător.
„În cauți pe Dumnezeu, nu-i așa?” a observat el.
„Da, așa-i. Unde este?”
Mi-a zâmbit. „Este chiar aici, dispus să fie Regele inimii tale, dacă Îl lași”.
În acea zi steaua a început să străluească în inima mea.
Steaua pe care au urmat-o magii a dispărut, însă steaua Crăciunului din inima mea continuă să strălucească cu putere.