Părea ca o mică așezare – rânduri de clădiri identi­ce de o parte şi grădiniţe de legume, bine îngrijite, de cealaltă. În depărtare se vedea un teren de baschet, iar mai departe, un vânzător de legume.

Urcam drumul de ţară, în spatele tatălui meu, care vorbea cu nişte oameni. Grupuri mici se adunau în jurul nostru când tre­ceam. Se holbau la noi şi şopteau între ei. Nu ştiam ce spun, dar con­tinuam să merg mai departe, încercând să nu trădez semne de teamă.

Îmi era frică? Bineînţeles! Aveam 15 ani, iar aceştia nu erau oameni obișnuiți și nici nu era o așezare obişnuită. Aceasta era închisoarea naţională, acolo unde oamenii sunt închişi şi uitaţi.

Eu şi tata am mers până am ajuns la o mică capelă. Câţiva erau deja adunaţi înăuntru, aşezaţi pe bănci şi aşteptând un fel de spectacol. Era cald iar eu îmi doream să fiu acasă, să beau suc de portocale şi să mă uit la televizor, decât să încerc să evit tensiunea momentului.

L-am ascultat pe tata vorbind deţinuţilor. Fost marinar, iar acum con­silier spiritual, tata putea conver­sa uşor cu oricine, de la politician la drogat, şi ne-a învăţat şi pe noi, copiii lui, să facem la fel. Dar nu-i puteam înţelege pasiunea care-l împingea să viziteze închisoarea săptămânal.

Părinţii mei erau mişcaţi de situaţia grea a altora. Familia noastră mare nu-şi putea permite decât strictul necesar şi câteva obiecte mici de lux, însă când mama şi tata vedeau nevoile altora, încer­cau mereu să-i ajute. Tata vorbea despre construirea unei şcoli duminicale pentru copiii deţinuţilor. El spunea că va în­cerca să organizeze diferite concursuri sportive şi ateliere meșteșugărești. Orice ar fi făcut, tata încerca mereu să o facă mai bine. Dacă era vorba de muncă, muncea şi mai din greu.

Tata se întoarsese spre mine şi îmi făcu semn să vin în faţă: „Aju­tă-mă să cânt” mi-a spus el.

Am stat lângă el, în faţa deţinuţilor. Ei au tăcut cu toţii, în aşteptare. Tata şi-a scos bătrâna lui chitară, şi-a atârnat-o cu cureaua pe umăr şi a căutat prin cartea de cântece până ce a dat de cântecul la care se gândise. Tata nu era un muzician prea talentat, dar asta nu conta aşa de mult. Tot ce făcea, făcea cu suflet, şi când erai lângă el, simţeai acest lucru. Câteva acorduri au rupt tăcerea. A început să cânte:

Doamne, Dumnezeule, privesc şi sunt uimit
De tot ce mâna Ta a înfăptuit.
Văd stelele, aud furtuna supărată,
Puterea Ta în univers se arată. …

Atunci mi-a făcut semn din ochi. Am cântat refrenul împreună cu el, iar unii dintre bărbaţi mi-au urmat exemplul. Şi-au închis ochii, ca şi cum l-ar fi văzut înaintea lor pe acest Dumnezeu minunat şi iubitor, care conduce întregul univers, dar în acelaşi timp doreşte să fie în inima fiecărui om.

Atunci sufletul meu îţi cântă, Mântuitorule, Doamne.
Ce mare eşti, ce mare eşti.

Apoi tata le-a citit din Biblie despre acest Dum­nezeu şi despre o astfel de dragoste – o dragoste cu o putere aşa de mare încât să ierte orice păcat şi să iubească orice păcătos.

În acea zi l-am înţeles puțin mai bine pe tata. Am înțeles că se simţea chemat să umble printre aceşti proscrişi așa cum a făcut Hristos cu mii de ani înaintea lui. Nu avea nici o importanţă faptul că tre­cutul lor era condamnabil, iar viitorul neclar. Când îi privea, pe fiecare dintre ei, îi vedea ca pe nişte fiinţe umane, creaţii unice şi dragi lui Dumnezeu şi dorea să le facă viaţa prezentă mai bună.

Anii au trecut. Cu timpul, multe din visele tatei au devenit realitate. A fost organizată liga sportivă; activităţile şcolii duminicale erau conduse de către deţinuţii înşişi. Ca rezultat al muncii tenace a tatălui meu de a sensibiliza opinia publică la nevoile celor din închisoare a crescut şi numărul sponsorizări­lor. Eforturile aparent nesemnifi­cative ale tatei au pornit un efect în lanţ care a atins mii de inimi. Tatei i s-a dat permisiunea să intre în toate închisorile din ţară şi a călătorit în multe din aceste colţuri întune­cate, continuându-şi misiunea lui de a aduce speranţă oamenilor. Dacă ar fi fost vreodată închis din cauza credinţei sale, glu­mea tata, s-ar fi simţit ca acasă.

Gândindu-mă la vieţile care s-au schimbat în bine ca rezultat al ajutorului dat de părinţii mei, oriun­de s-au aflat ei, fie când o duceau bine, fie când aveau şi ei nevoi, îmi aminteşte de un altcineva care a umblat printre oameni, Unul a cărui misiu­ne, cu mult timp în urmă, a fost să aducă dragostea lui Dumnezeu în lume.

Iisus a spus: „Veniţi, binecu­vântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine… Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unui din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”. 1

  1. Ma­tei 25:34-36,40 ↑