Pentru mulți dintre noi moartea este un subiect la care nici nu vrem să ne gândim, mai puțin să vorbim despre asta. Cu toate acestea toți trebuie să trecem prin acest portal mai devreme sau mai târziu „căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”.1
Era Ajunul Crăciunului 2013. Familia și prietenii eram adunați să ne bucurăm de sărbătoare. Pe când urcam scările mi-am pierdut cunoștința și am căzut la vale pe scări în jos. Soțul meu Richard și nepotul Michael au alergat să mă ridice și m-au cărat la etaj și m‑au pus în pat.
Lucrul ciudat la treaba asta este că până atunci eram foarte activă, energică și în putere, chiar participam regulat la exerciții de yoga, când, pe neașteptate, viața mea a luat așa o întorsătură. În acel moment nu știam ce era în neregulă, dar pe urmă, după niște analize de sânge, am constatat că am hepatită C. Doctorii mi‑au explicat că acest virus poate sta inactiv până și 30 de ani în corp. Noi am fost misionari timp de 40 de ani și cea mai posibilă cale în care m‑aș fi putut infecta să fi fost operația la picior pe care am avut‑o cu 30 de ani în urmă la care am avut niște complicații și am avut nevoie de transfuzie de sânge.
În următoarele luni am ajuns de trei ori la urgență. Doctorii mi‑au făcut toate testele posibile în încercarea de a‑mi salva viața, însă situația părea sumbră. Când toate speranțele s‑au dus, doctorii i‑au sugerat soțului meu să mă ducă acasă ca să mor în pace, lângă cei dragi.
Richard m‑a dus acasă dar nu era pregătit să‑mi dea drumul. El și familia și prietenii din toată lumea s‑au rugat cu disperare zi și noapte pentru vindecarea mea. Sunt convinsă că dragostea, grija și rugăciunile lor au fost cheia vindecării mele. Dumnezeu este încă în control, iar rugăciunea schimbă lucrurile.
N‑a fost prima oară când m‑am aflat așa de aproape de viața de dincolo. Am mai fost încă de două ori în această dimensiune suprarealistă, când percepeam sunetele ca de departe, ca un ecou din depărtare – odată când aveam 13 ani și era să mă înec și cealaltă dată când am fost 4 zile în comă. Parcă alunecam, sau parcă eram atrasă, ca și cum un vacuum invizibil mă sugea și mă trăgea. Mă simțeam atunci neajutorată și incapabilă să lupt, simțeam că îmi pierd puterea și eram sigură că viața mea pământească era pe sfârșite.
A treia experiență de acest fel a început dintr‑o dată dar s-a desfășurat mult mai lent. Adevărul este că de data asta am crezut că va fi pe bune, că viața mi s‑a terminat. În starea mea de slăbiciune mă gândeam dacă aceste rendez-vous-uri cu moartea meritau efortul luptei de a mă trage înapoi. Mi‑au venit în minte cuvintele lui Pavel: „M‑am luptat lupta cea bună, mi‑am isprăvit alergarea, am păzit credința”.2
Îmi pierdusem orice speranță de a mă mai face bine și mă gândeam că, chiar dacă aș mai fi avut timp, era doar să „exist”, prizonieră într‑un corp, complet neajutorată și dependentă de alții pentru toate, inclusiv să fiu împinsă într‑un scaun cu rotile tot restul vieții.
Nu îmi era frică de moarte și eram sigură că voi merge în Rai, de aceea mă simțeam pregătită să accept să trec în lumea de apoi. Din nou, cuvintele lui Pavel mi‑au venit în minte: „Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig”.3 Eu nu eram în închisoare ca el, însă eram prizoniera trupului meu, închisă într‑un corp aproape neajutorat, dependentă în întregime de ajutorul celorlalți. Simțeam că „sunt strâns[ă] din două părți: aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine”.4
Când eram pe punctul să mă predau morții, Richard s‑a aplecat către mine și mi‑a șoptit „Scumpo, te iubesc”. Deși auzisem de‑a lungul anilor de nenumărate ori aceste cuvinte din partea lui, acum au fost ca un fulger puternic care a luminat întunericul meu, o lumină de speranță și de iubire. Acele cuvinte m‑au catapultat înapoi la viață! În acel moment am simțit o tărie nouă și curajul de a depăși și de a învinge moartea.
În fiecare dimineață când văd soarele răsărind trebuie să mă ciupesc să mă conving că am scăpat de mormânt. „Bunătățile Domnului nu s‑au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață”.5 Îmi amintesc continuu că fiecare zi este un dar și că nimic nu trebuie luat ca de la sine înțeles.
Sunt atât de recunoscătoare că rendez-vous-ul meu cu moartea s‑a amânat. „Voi cânta totdeauna îndurările Domnului, voi spune din neam în neam, cu gura mea, credincioșia Ta”.6 „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi”.7