Cu vreo doi ani în urmă am început să alerg ca să fac mișcare și am încercat să fiu consecventă cu asta. În scurt timp am reușit să alerg mai mult, ca și timp și distanță, față de cum era când am început, dar apoi am atins un plafon pe care nu am reușit să-l depășesc mai bine de un an. Mi-era greu să rezist mai mult și în special îmi era greu să cresc viteza.

Dar într-o zi am fost la alergat cu prietenul meu care aleargă de ani buni și este într-o formă fizică excelentă și l-am rugat să-mi critice alergarea.

„Dacă faci paşi mai mici şi-ţi laşi picioarele să se mişte mai repede,” m-a sfătuit el, „vei rezista mai mult şi vei prinde şi mai multă viteză”.

Până atunci nu mă gândisem la asta. Eu nu încercasem să mă mişc într-un anumit fel, ci îmi lăsasem trupul să mă ducă oriunde vroia şi oricum vroia. După ce am încercat să fiu mai atentă în a face paşii mai mici, am observat că am prins viteză fără nici un alt efort suplimentar. Schimbarea nu a fost dramatică, însă suficientă ca să-mi dau seama că progresez.

Acum progresul este simţitor. Respir fără greutate, am mai multă energie şi mai multă viteză. În dimineaţa aceasta am alergat aceeaşi distanţă ca atunci când am făcut această descoperire şi am reuşit, fără efort suplimentar, să o parcurg într-un timp considerabil mai scurt. De fapt, m-am simţit ca şi cum aş mai fi putut alerga.

Într-o dimineaţă, la scurt timp după această descoperire a mea, stăteam şi mă rugam şi mi-a venit în minte un gând – că aş putea încerca acelaşi principiu şi în alte aspecte din viaţa mea, în special la lucru. Îmi place să mă consider o persoană care duce la bun sfârşit orice a început, însă trebuie să recunosc şi că am probleme cu amânarea. Motivul nu este lenevia. Îmi place să muncesc din greu, ore în şir, şi mă satisface foarte mult când termin o treabă. Am sesizat însă că am obiceiul de a evita să încep o treabă atunci când ştiu că va dura mai mult şi o tot amân până ce ajung la termenul limită şi atunci trebuie să mă grăbesc să o termin.

Recent mi-am dat seama de ce fac lucrul acesta: am crezut întotdeauna că progresul în proiectele mari se face cu paşi mari. Însă Iisus m-a ajutat să aplic principiul din alergat şi la munca mea – cu paşi mici să-mi măresc eficienţa, să mă mişc mai rapid, să parcurg aceeaşi distanţă în timp mai scurt şi cu mai puţin efort, iar la sfârşit să nu fiu atât de extenuată.

Acum nu mai aştept până ce am şapte zile neîntrerupte la dispoziţie pentru un proiect de şapte zile. Dacă astăzi am o oră-două la dispoziţie, îmi folosesc timpul ca să încep – fac un pas mic. Apoi mai lucrez puţin şi mâine – alt pas mic – şi încă puţin în ziua următoare. Muncind în felul acesta am observat că am reuşit să duc la bun sfârşit proiecte care la început mi s-au părut descurajatoare şi fără să‑mi trebuiască o perioadă mare neîntreruptă de timp. Şi nici nu am simţit de parcă am alergat un maraton. Treaba s-a realizat pentru că am făcut-o în paşi mici şi am putut să şi respir pe parcurs! N-am fost într-o situaţie disperată din lipsă de timp. Am învăţat că, uneori, îmbunătăţirile cele mai bune şi de durată se întâmplă nu prin chestii majore, ci puţin câte puţin, pas cu pas. Paşi mai mici garantează un progres mai rapid.

* * *

Nu te poți face să progresezi spiritual. Lucrul acesta nu vine prin efort personal. Este ceva ce se obține când trăiești aproape de Iisus, în Cuvântul Său, când absorbi dragostea Sa, ești umplut cu Duhul Său și comunici cu El de la inimă la inimă. – Virginia Brandt Berg (1886-1968)

Un prim pas important în realizarea țelurilor mari este să-ți organizezi rutinele normale din viață și să termini proiectele mici pe care le-ai început. Dacă nu te descurci cu proiectele mici, cum vei reuși să te concentrezi asupra celor mari? – Joyce Meyer (n. 1943)

Rezolvarea lucrurilor nu vine din impuls ci printr-o serie de fapte mici puse laolaltă. – Vincent van Gogh (1853-1890)

Fericit este cel care face progrese zilnice și nu se uită la ceea ce a făcut ieri, ci la cum poate progresa azi. – Jerome (c.347-420)