„Nu vreau pantofii ăștia!” m‑am smiorcăit eu. „Îi vreau pe ăia!” Am arătat spre altă pereche care mie, un băiețel de șase ani fără experiență, mi s‑au părut mai buni decât cei pe care vânzătorul și mama mea îi agreau.
„Dar Koos”, a pledat mama, „tu ai platfus și ai nevoie de pantofi potriviți”.
Dar eu n‑am fost convins. Mie mi se părea că toți au picioare plate. Iar pantofii pe care mama voia să mi‑i cumpere păreau uzați de parcă cineva ar fi urcat Everestul cu ei, pe când cei pe care îi doream eu aveau șireturi roșii și cataramă argintie.
Mama oftă, iar vânzătorului îi pieri zâmbetul într‑o privire frustrată, fiindcă pantofii pe care‑i doream eu erau cu mult mai ieftini.
„Dar pantofii aceștia nu sunt buni pentru mers mult cu ei”, încercă mama încă o dată să mă convingă. „Te vor durea picioarele și vei fi frustrat”.
Însă eu eram un copil foarte hotărât, iar mama ne creștea singură, pe mine și pe fratele meu. În cele din urmă, aproape întotdeauna renunța și făcea cum voiam eu, ceea ce s‑a întâmplat și de data asta. Când am ieșit din magazin îmi etalam cu mândrie noii pantofi lucioși și niște bătrânele s‑au oprit în stradă să mă admire. „Ce frumos”.
Dar seara următoare ni s‑a stricat mașina. Pe vremea aia, în Olanda, nu erau prea multe mașini pe drumuri – și, bineînțeles, nu erau servicii de tractare non‑stop. Tot ce puteam face era să mergem pe jos cei șapte kilometri până acasă și să rezolvăm cu mașina în ziua următoare.
Cât am urât drumul acela pe jos! Mi‑am urât noii pantofi lucioși cu șireturi roșii! Mi‑am urât bășicile de la degetele picioarelor și m‑am plâns tot drumul!
În final am acceptat pantofii butucănoși de piele de care aveam nevoie. Am fost recunoscător și, deși nu arătau atât de atrăgători ca ceilalți, știam de ce îmi era mai bine cu ei.
Amintindu‑mi de povestea cu pantofii m‑a făcut să mă gândesc la o învățătură de minte. De câte ori nu vrem să ne prezentăm că suntem frumoși. Vrem să mergem cu pantofi care să ne arate frumoși, în vreme ce Dumnezeu știe că, poate, avem nevoie de altceva, ceva ce este bun pentru noi.
Uneori am fost și eu un creștin de vreme bună. Am purtat pantofii lucioși ai religiozității, am proclamat cu curaj virtuțile harului și am condamnat păcatul. Dar când au venit testele nu am fost întotdeauna în stare să urmez ceea ce propovăduiam. Învăț încă să am încredere și să accept modelul de pantofi pe care Dumnezeu mi‑i dă și să‑i port cu zâmbetul pe buze. Căci, de fapt, Tatăl știe cel mai bine.