De cele mai multe ori percepția noastră asupra lumii este limitată de ceea ce știm și este modelată de ceea ce am trăit – de cultura noastră, de educația noastră, de creșterea noastră și de statutul nostru social – cât și de propriile relații interumane, de standardele și de aspirațiile noastre. Când vedem un bărbat ce doarme pe un prag de ușă sau o femeie care cere ajutor cu vorbe neînțelese, avem tendința să le comparăm situația cu felul în care înțelegem noi lumea. Noi presupunem că ceva este fundamental neregulă cu cineva care este în așa o situație.
Sărăcia pune oamenii într‑o lume diferită. Persoana fără adăpost care doarme în pragul unei uși poate că nu s‑a putut odihni noaptea fiindcă și‑a păzit puținul pe care‑l are. Femeia poate are o condiție medicală care‑i afectează vorbirea.
Chelle Thompson a scris: „Rareori ființele umane pășesc în afara lor înșiși ca să înțeleagă nevoile și temerile altora. Mai degrabă proiectăm propriile gânduri și credințe asupra străinilor și îi judecăm după cum gândim noi că ar trebui să trăiască.”
Cineva a sugerat că, cu scopul de a‑i înțelege pe alții, ar trebui să umblăm un kilometru în pantofii lui. Dar aș putea eu oare umbla în pantofii unei mame singure care este fără adăpost, bolnavă, se luptă cu dependența de medicamente și căreia i‑au fost luați copiii de protecția copilului? Cum aș putea vreodată să simt ce simte ea? Nu pot umbla în pantofii ei, dar aș putea s‑o rog să‑mi spună povestea ei și cum se simte în situația ei. Am putea beneficia amândouă din asta.
Prietenul meu Quentin suferă de parkinson și a avut câteodată halucinații care l‑au speriat într‑atât încât îi era greu să ducă o viață normală. Apoi s‑a mutat într‑un cămin unde personalul îi înțelegea condiția și unul dintre îngrijitori i‑a explicat că anumite celule ale creierului lui îi trimiteau semnale false. Asta l‑a ajutat pe Quentin să dea vina pe cine trebuie – pe boală și nu pe el însuși.
Odată am participat la o conferință despre sănătate mentală și acolo vorbitor a spus: „Să nu spui ‘El este schizofrenic.’ ci ‘El are schizofrenie.’ ”. Asemănător, și eu am multe probleme de sănătate dar nu vreau să fiu definită de ele. Nu vreau să fiu considerată „femeia bolnavă”.
Această perspectivă ne schimbă atât cuvintele cât și atitudinea. Putem separa persoana de condiția de care suferă, fie că este o boală mentală, dependență de droguri, sărăcie sau boală fizică? Putem vedea cine este în interior și să o tratăm cu respect? Dacă privim peste aparențe și presupuneri, avem șansa să descoperim ceva bun, poate chiar frumos, sub exteriorul neatrăgător.
Eu și soțul meu am început să lucrăm voluntar la centrul local pentru persoane fără adăpost, iar ideile mele preconcepute s‑au spulberat când am aflat motivul pentru care o mamă singură, sau bătrânul acela, erau acolo. De obicei are legătură cu mai multe evenimente nefericite care s‑ar fi putut întâmpla oricui și au rămas fără un loc unde să trăiască și nimeni să se îngrijească de ei.
Când am întrebat un bărbat ce făcuse înainte mi‑a spus că fusese auditor „pe vremea când era om”. Se pare că fusese ceva șef la un departament guvernamental de audit înainte să sufere o depresie care l‑a costat slujba și în final tot ce avea. După ce a primit tratament la centru și‑a găsit o slujbă și acum are locuința lui.
Personalul centrului li se adresează politicos acestor oameni cu domnule și doamnă. Când arătăm respect cultivăm demnitate. Demnitatea îi ajută pe oameni să se vadă în mod pozitiv, ceea ce le aduce speranță. Speranța le dă dorința să trăiască și să continue să încerce. În felul acesta respectul nostru îi ajută să‑și găsească o nouă viață.
S‑a dovedit apoi că halucinațiile severe ale lui Quentin erau din cauza unor medicamente prescrise greșit; când i s‑a micșorat doza nu a mai văzut atât de multe lucruri ciudate că se întâmplă în jurul lui. Încă se mai confruntă cu provocări, dar este înțeles și acceptat la acel centru de îngrijire – și este fericit.