Nu o suport!

Există oameni pe care îi îndrăgim mai mult decât pe alţii şi, hai să recunoaştem, şi pe noi unii oameni ne plac mai mult decât alţii.

Când lucram ca asistentă la urgenţe la spitalul din Reykjavík, Islanda, eram foarte sigură pe mine şi simţeam că pot face faţă la aproape orice situaţie. Îmi plăcea acţiunea, adrenalina şi mă ofeream voluntară în cazurile cele mai grele.

Obişnuiam să primim cam aceiaşi pacienţi – alcoolici, drogaţi, epave. Eram tânără şi nu mă deranja. Unii dintre ei erau chiar drăguţi, amuzanţi şi singuratici, care doar aveau nevoie de un pat cald şi le părea cu adevărat rău că şi-au distrus vieţile. Ei încercau de obicei să se comporte cât mai bine dacă erau trataţi cu grijă.

Într-o tură de noapte paramedicii au adus un beţiv care se împotrivea din greu şi nu dorea să fie tratat. Era foarte bolnav, cu apă la plămâni. Nu îşi luase medicamentele pentru inimă iar nivelul oxigenului din plămâni era scăzut. Ţipa iar paramedicii se certau cu el şi îi spuneau să se liniştească.

„Mă ocup eu de el,” i-am zis celeilalte asistente de gardă.

Am luat tava cu tot echipamentul standard şi am intrat în sala de urgenţe unde se afla el împreună cu doi paramedici. Când m-a văzut, bărbatul s-a încruntat la mine şi a început să mă înjure. Am împietrit, apoi am zis că am uitat ceva şi că mă voi întoarce. Inima îmi bătea în piept când am închis uşa după mine şi mi-am dat seama că eram foarte speriată. Bărbatul părea nebun şi putea să-mi facă rău! Părea puternic şi mai tânăr decât alţi pacienţi care vin la urgenţe cu problema lui. Ce era să fac?

După câteva minute în camera cu medicamente, prefăcându-mă că iau ceva, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi arate care este situaţia cu acest om pe care El îl iubeşte. A fost prima oară când m-am rugat această rugăciune.

De când eram tânără şi antrenam cai am învăţat că cu cât de urci mai repede din nou pe cal după ce te-a aruncat la pământ, cu atât mai mult calul va crede că nu îţi este frică. Am tras aer în piept şi m-a dus înapoi în camera de gardă.

Intrând în cameră i-am întins mâna în semn de salut şi m-am prezentat zâmbind şi am început să-i explic ce voi face. „Trebuie să vă pun o perfuzie”. I-am bătut pe o venă pe dosul mâinii şi i-am pus perfuzia în timp ce-i spuneam ca de obicei „Vei simţi o înţepătură” etc, ca şi cum nu ar mai fi făcut niciodată lucrul acesta. Pacientul era calm aşa că după vreun minut, două, am spus paramedicilor că mă voi descurca şi singură, iar ei au plecat.

Când îi luam pulsul el m-a întrebat dintr-o dată: „Nu ţi-e frică de mine?”

I-am zâmbit şi am spus: „Îmi pare rău. Ar trebui să-mi fie?”

„Nu, bineînţeles că nu”, a răspuns el repede. „Doar că… vezi, toate asistentele se tem.”

Bărbatul a petrecut noaptea în camera de gardă unde i-am dat toate medicamentele, fluidele şi sărurile de care avea nevoie după cum îi ieşiseră testele de sânge şi în final s-a dovedit a fi un caz destul de simplu.

Dimineaţa am văzut-o pe şefa departamentului certându-i pe cei de la pază că nu au păzit camera acestui pacient. Când m-a văzut pe mine m-a întrebat: „Ai fost acolo cu uşile închise şi fără pază?”

Se pare că acest bărbat fusese declarat pacient periculos după ce atacase cu un cuţit asistentele de la cardiologie. Dar cumva acel raport nu fusese introdus în calculator. Eu le-am spus că bărbatul era bine şi evident că nu se purta periculos la acel moment.

În seara următoare am aflat că bărbatul plecase după câteva ore ca să se întoarcă, din păcate, la obiceiurile sale de furie şi autodistrugere. Se pare că toţi ceilalţi erau bucuroşi că a plecat.

Ce au toate acestea de-a face cu titlul poveştii mele?

Ei bine, de atunci am folosit acea rugăciune de multe ori când nu eram capabilă să ascund ceea ce simţeam în legătură cu oamenii. Se pare că asta scotea ce era mai bun atât din ei cât şi din mine. Obişnuiam să mă rog: „Ajută-mă să-l tolerez pe cutărică” dar asta nu-l făcea decât suportabil. Acum, când sunt tentată să gândesc că nu pot să suport pe cineva, mă rog „Arată-mi ce-ţi place la ei” şi funcţionează mult mai bine.

Astăzi sunt şefă de departament într-un cămin pentru vârstnici şi trebuie să-i tratez pe angajaţi şi pe pacienţi la fel şi cu iubire. În mod firesc mă înţeleg mai bine cu unii decât cu alţii, însă Iisus îi iubeşte pe toţi şi ştie ce este special cu fiecare dintre ei. Când Îi cer să mă ajute să văd şi eu lucrul acesta El mi-l arată.