Am fost trezit în mijlocul nopții de un sunet străin. Am privit prin cameră. Soția mea dormea, respirația ei normală m‑a asigurat că totul era bine.
Dar tocmai când să readorm am auzit din nou.
„Hahaha… Haha.”
Atent să nu o trezesc pe nevastă, m-am coborât din pat și m‑am uitat la bebelușul Martin în pătuțul lui. El zâmbea în somn.
„Bwahaha”. O altă răbufnire de bucurie de pe buzițele lui micuțe. De data asta s‑a trezit și soția.
„Ce se întâmplă?” a întrebat ea frecându‑se la ochi.
„Nu știu, dar se pare că Martin se distrează pe cinste.”
Martin nu prea avea parte de distracție! Din ziua în care s‑a născut viața lui a fost numai suferință.
El și fratele lui geamăn se născuseră prematur la șapte luni. Fratele lui a fost sănătos însă Martin a avut un defect la inimă.
La doar șase săptămâni a avut prima operație. După care doctorul a zâmbit și a spus: „Totul a mers bine. Micuțul vostru este un luptător.”
Dar nu a mers totul bine. În vreme ce fratele lui creștea sănătos, Martin devenea din ce în ce mai slăbit, atât de slăbit că răcea și de la cel mai ușor curent. Inevitabil răceala devenea pneumonie și ajungea din nou la lumea de tuburi, doctori și stres.
Când Martin mă privea cu ochii lui mari și serioși îi simțeam blâdețea unică. Dar fericire? Nu era cuvântul potrivit cu care să‑l descrii. Nu prea zâmbea și cine l‑ar fi putut învinovăți pentru asta? Cum poți alina un bebeluș care nu înțelege de ce suferă, sau că viața lui ar putea fi diferită?
Noi, părinții lui, ne rugam zilnic cu ardoare pentru el. Dragă Doamne, te rugăm să‑l vindeci. Te rugăm să‑l faci bine.
Într‑o noapte, cu o săptămână înainte de ziua lui de 1 an, soția mea s‑a rugat altfel. Drumurile la spital, durerea continuă ce se putea citi pe chipul lui Martin și teama continuă au ajuns să fie prea mult.
„Dragă Doamne”, s‑a rugat ea când am îngenuncheat lângă pătuțul lui. „Îl pun pe Martin în mâinile Tale. Dacă dorești să‑L iei la Tine voi accepta asta. Însă orice s‑ar întâmpla te rog să nu‑l mai lași să sufere.”
Aceea a fost noaptea în care Martin a râs.
La un moment dat râdea în hohote, scuturându‑și pumnișorii cu entuziasm. A tot râs vreo oră, iar noi îl priveam cu lacrimi în ochi.
Ziua următoare, în timp ce era alăptat, a devenit livid. „Ceva nu e bine!” a strigat soția. Am alergat la ea chiar la timp să văd ultimele clipe ale lui Martin în această lume.
Eu și soția ne‑am privit unul pe celălalt. Chiar dacă am fost foarte triști, am simțit în jurul nostru o pace.
Știam că Martin era acasă.