O altă zi stresantă și extenunată era în sfârșit gata. Mă apăsa frustrarea și oboseala, combinate cu complicațiile calculatorului meu bolnăvicios, cerul înnourat cu burniță și vânturi reci, exasperarea că am ars puiul de cină și alte zeci de neplăceri zilnice.

După cina cu puiul ars am ieșit în parcul din apropiere. Mama spunea mereu că „natura poate liniști ca nimic altceva nervii iritați” și am decis să îi încerc sfatul.

Am hoinărit prin parc, așteptând oarecum să se întâmple ceva „magic” asupra mea. Am călcat pe un ambalaj de țigări ce fusese aruncat pe jos și niște flori ofilite întrun ghiveci stăteau aplecate și obosite în fața mea. Puțin mai în față un copilaș plângea în căruțul împins de mama lui în timp ce în urma mea un cuplu de vârsă mijlocie se certau. Oftând dezamăgită mam pornit înapoi spre casă.

Poate din cauză că în subconștient doream să găsesc „magia naturii” în ciuda lucrurilor mai puțin plăcute ce mă înconjurau, de aceea înainte să plec mam mai oprit puțin și am privit cerul întunecat. Era o seară atât de înnourată încât nu mă așteptam să văd vreo stea însă spre surprinderea mea era o micuță stea albă care strălucea către mine. Era singura stea vizibilă și strălucea atât de puternic, parcă sar fi bucurat că am observato. Miam dat seama atunci că îmi fac prea rar timp să privesc cu adevărat către cer. De ce nu priveam către el în fiecare zi ca să mă bucur de frumusețea lui înălțătoare? De ce să nu îl las să îmi reamintească de Cel care la creat – și care ma creat și pe mine?

Admirând micuța stea albă miam amintit primele versete din Psalmul 19, pe care le memorasem în copilărie: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit”. 1 Probabil că, în felul lor, cerurile povestesc despre iubirea lui Dumnezeu care „ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele”, 2 ne scrie scrisori de dragoste cu cerneala colorată a curcubeielor, a răsăriturilor și a apusurilor – și ne face cu ochiul prin micile steluțe albe.

Am mai zăbovit puțin înainte de a porni spre casă. Strălucea acolo, o singură lumină în întuneric. Nu conta că celelalte stele erau ascunse de poluare și de nori, sau că în alte nopți și steaua mea sar putea să fie ascunsă; acum știu că stelele sunt acolo. Așa este și cu iubirea lui Dumnezeu, mam gândit. Este constantă și emoționantă chiar și atunci când greutățile și îndoielile par să o acopere. Nimic nu o poate stinge; este mereu aici, așteptând să străpungă ceața și să lumineze în viețile noastre. Acum știu de ce poate natura să liniștească nervii tensionați: prin minunile ei ne șoptește despre adevăratul nostru Iubit și despre iubirea Sa eternă.


  1. Psalmul 19:1-3
  2. 1 Timotei 6:17