Odată, în drumul meu, am observat un băiat și tatăl său care se jucau pe un teren, aruncând cu mingea unul la celălalt. La un moment dat tatăl ridică mingea și gesticulează către partea îndepărtată a terenului.
„Mergi în adâncime fiule!” spuse el.
Tatăl nu aruncă încă mingea, însă băiatul începu să alerge. În spatele lui, tatăl își luă avânt să arunce. Iar când băiatul privi în urmă peste umăr, tatăl aruncă mingea cu boltă, înaintea lui. Băiatul continuă să alerge, privind din când în când la mingea ce zbura către el. Apoi, la momentul potrivit, ridică mâna, făcu o săritură și prinse mingea la fix.
Da, este o istorisire obișnuită. Dar recent Dumnezeu m‑a învățat o lecție din acest eveniment banal, așa cum face El adesea.
Vezi tu, aveam nevoie de un miracol și așteptam ca Dumnezeu să facă ceva în favoarea mea. Știam că va face, dar nu se întâmpla nimic, așa că nici eu nu am făcut nimic. Dar ceea ce Tatăl meu avea nevoie de la mine era să merg în adâncime.
Trebuia să încep. Dumnezeu avea pregătit miracolul pentru mine, dar când mi‑a spus „Mergi în adâncime fiule!” eu am stat pe loc. Aveam credință dar nu îmi făceam partea mea.
Trebuie să ne punem credința în mișcare și să începem să alergăm. Băiatul acela începuse să alerge înainte ca tatăl să se pregătească să arunce. Și nu s‑a oprit. El a continuat să alerge, încrezător că tatăl lui știe cât de mult trebuie să alerge. Băiatul nu avea nevoie să fie convins că mingea va ajunge la el, căci avea credință copilărească.
Și a fost o pasă perfectă, care a aterizat la momentul perfect în locul perfect, încât băiatul nu a trebuit decât să întindă mâinile și să o prindă.
Când Îi voi mai cere lui Dumnezeu ajutorul, îmi voi reaminti că uneori El se așteaptă de la mine să îmi fac partea și să „merg în adâncime”.