Cu câțiva ani în urmă mi‑am dat seama că nu eram deloc în formă. Aveam o muncă sedentară şi nu făceam nimic să compensez lipsa de mișcare. Îmi făceau plăcere exerciţiile fizice, dar nu îmi găseam timpul sau motivaţia să mă ţin de ele într‑un ritm zilnic. Problema se datora, în parte, şi faptului că mi‑am pus realizările în muncă mai presus decât sănătatea fizică.
Atunci am citit într‑un ziar despre maratonul anual local. Perfect! Iată un ţel și un motiv pentru care să fac exerciţii fizice. M‑am antrenat din greu, iar în anul următor m‑am înscris şi eu la maraton.
„Programul meu de antrenament” implica să alerg până nu mai puteam, după care să trec pe mers ca să‑mi revină respiraţia la normal, iar apoi să alerg din nou. Şi tot aşa. Când nu mai puteam, mă duceam acasă şi mă prăbuşeam. Mă simţeam bine să ştiu că, în sfârşit, făceam şi eu ceva exerciţii fizice, însă după un timp am observat că nu progresam.
M‑am gândit că aveam nevoie de un sfat profesionist şi am intrat pe internet, unde am găsit site‑uri dedicate alergărilor. Unele erau mai mult informative, altele copleşitoare. Multe mă sfătuiau să investesc în lucruri care mă depăşeau financiar, cum ar fi echipamente şi accesorii scumpe, sau un antrenor personal.
Însă mai descurajator era conceptul de consistenţă, de antrenament de lungă durată. Fiecare expert scria: „Începe uşor, clădeşte uşor, însă fă câte ceva în fiecare zi”. Eu merg din fire după rezultate obţinute rapid. Proiectele de lungă durată mă înnebunesc. Observând reacţia mea faţă de această abordare a programelor de exerciţii m‑a ajutat să înţeleg că această atitudine îmi afecta şi alte aspecte ale vieţii mele. Lucruri importante rămâneau nefăcute deoarece necesitau nişte paşi mici, dar consecvenţi, pe o perioadă de timp.
Între timp, singurii care aleargă cu adevărat maratonuri sau care ajung în formă fizică, sau care îşi ating ţelurile în viaţă, sunt aceia care muncesc pentru aceasta încet dar sigur, zi după zi, pe o perioadă mai lungă de timp. M-am hotărât să mă schimb, începând cu modalitatea de a face exerciţii. Am început încet, încercând să‑mi controlez ritmul, fără să mai ascult de acea voce urâtă din mintea mea care îmi spunea „La ce folos lucrurile astea mici?”.
Cam tot pe atunci am citit şi un articol fascinant despre un mod de viaţă sănătos, articol ce încuraja implicarea puterii spirituale în ecuaţia sănătăţii şi a condiţiei fizice. Am început să mă rog mai mult, să‑i cer lui Dumnezeu nu numai să mă ajute să progresez la alergat, ci şi călăuzire pentru cum să procedez.
La început am alergat mai încet şi pe o distanţă mai scurtă decât mi‑ar fi plăcut mie să alerg, însă am încercat să fiu consecventă zilnic. În fiecare zi alergam puţin mai mult în acelaşi timp şi a început să‑mi facă plăcere să alerg. Am descoperit, de asemenea, că încep să am mai multă energie.
La un moment dat am fost doborâtă de gripă. Chiar şi după ce mi‑a trecut febra am rămas cu o stare de oboseală ce a durat câteva săptămâni. Când, în cele din urmă, m‑am simţit capabilă de alergat, m‑am gândit că am pierdut tot progresul pentru care muncisem în lunile trecute. Atâta timp şi efort pierdut! Nici nu‑mi venea să încerc şi amânam mereu.
Dar, într‑o zi, mi‑am aruncat toate scuzele pe fereastră. Am zis că voi începe încet şi uşor şi voi vedea cât de departe voi reuşi să alerg. Spre surprinderea mea, am reuşit cam 75% din ceea ce putusem înainte de gripă. Deci, toată munca mea din greu nu fusese în zadar. Şi, mai mult de atât, când am început să alerg am început să mă simt şi mai bine. Să respir adânc, să alerg peste câmpiile de lângă casa mea, era tonic. Cred că atunci mi‑am dat seama că iubeam alergatul. Să fiu în formă era un ţel ce merita osteneala, iar gândul de a alerga un maraton mi‑a dat motivaţia să încep, însă alergarea zilnică era o plăcere în sine.
Alergând am meditat şi la alte lucruri pe care le lăsam deoparte, deoarece îmi luau o planificare asemănătoare, un efort zilnic, încetul cu încetul. Bucuria era în alergat, în a face în fiecare zi tot ce puteam pentru sănătate şi o condiţie fizică bună, pentru legături bune cu familia şi cu cei dragi, pentru progres în muncă.
Am învăţat, de asemenea, să folosesc aceste momente de oarecare solitudine nu numai să mă gândesc, dar şi să mă rog pentru lucrurile la care mă gândeam. Acum, în timp ce alerg, vorbesc cu Iisus despre problemele pe care le am. Uneori El îmi dă soluţii la care nu m‑am gândit sau nu m‑aş fi gândit de capul meu. Alte ori, simplul fapt că i le spun mă ajută să mă eliberez de stres. Folosesc acest timp şi ca să mă rog pentru alţii şi situaţiile lor, un alt lucru pe care simţeam că ar trebui să îl fac mai mult, dar pentru care nu găseam timp. Până ce ajung acasă poverile s‑au dus, de parcă le‑am lăsat undeva pe drum.
Poate că nu voi ajunge niciodată să alerg în acel maraton, însă la finele fiecărei zile mă vei găsi la alergat.