Când fata mea mai mică era bebeluș o puneam în fiecare noapte la culcare în patul ei. Uneori era o treabă ușoară și micuța de ea adormea imediat; alteori era o încercare de forță a încăpățânării ei împotriva mea. Dar întotdeauna, în cele din urmă, adormea liniștită. (Mama câștiga!)
Acest somn dulce dura suficient cât să ajung și eu în patul meu și să adorm. Apoi, întotdeauna, micuța mea se trezea și se muta în pat cu mama și tata.
Se dădea jos din patul ei, își lua orice lucrușor i se părea important și venea în patul nostru. Îl trezea pe unul dintre noi cu smiorcăielile ei „Dorm la voi”. Noi totdeauna spuneam „Bine” și o ajutam să se „instaleze”. Ne dădea nouă toate lucrurile ei – cănița, pernița, păturica, păpușica, animăluțul etc. Și cum se instala ca șefă a patului nostru, adormea imediat, de obicei cu fața sprijinită pe fața unuia dintre noi. Asta a fost povestea nopților noastre ani de zile.
Acest ritual dulce era pentru mine ca o ilustrare zilnică a iubirii lui Dumnezeu. Mă vedeam ca un copil, neajutorat și neștiutor, care încerca să aducă în brațele lui Dumnezeu toate lucrurile ce i se păreau importante. Iar Dumnezeu simțea doar afecțiune față de mine și dorea să mă strângă în brațe ca să‑mi fie bine. El nu era niciodată supărat pe mine, tot așa cum și noi am simțit doar iubire pentru cea care ne deranja nopțile.
Prețuiesc și acum acele nopți dulci în care mă drăgălășeam cu fiica mea și felul în care Dumnezeu îmi șoptea dragostea Lui pentru mine. El mi‑a arătat că, asemenea fiicei mele care nu a ezitat să dea buzna în spațiul nostru și să‑și prezinte nevoile ei, fără teama de a fi respinsă, tot așa aș putea face și eu cu El.