Cu mulți ani în urmă eram foarte amărâtă din cauză că pierdusem o sarcină. Ignorasem semnele de avertizare și eram îndurerată că am pierdut primul copil. M‑am cufundat într‑un abis de îndoială și disperare și eram foarte sensibilă când cineva menționa de sarcina mea pierdută.
Într‑o zi, pe când mergeam cu autobuzul să mă întâlnesc cu soțul eram copleșită de durere și supărată pe Dumnezeu că adusese acea pierdere în viața mea. Am început să număr motivele pentru care să nu am încredere în El. Simțeam că El încerca să mă mângâie dar rezistam imboldului de a‑L lăsa.
Apoi am ridicat privirea. Câteva scaune mai în față era un copil în brațele mamei sale. M‑a privit și mi‑a zâmbit când ochii noștri s‑au întâlnit. Zâmbetul lui a fost așa de larg și de iubitor încât am simțit prin el iubirea lui Dumnezeu și imediat mi‑a revenit speranța. M‑am rugat și pacea mi‑a umplut inima. La mai puțin de un an după aceea l‑am născut pe fiul meu, dar nu l‑am uitat niciodată pe copilul din autobuz.
Mi‑am amintit de el ieri, când nepoțica mea de 16 luni mi s‑a urcat în poală și mi‑a sărutat fața. A fost așa de dulce, de pură și de iubitoare. Avusesem o zi grea și mă chinuiam să zâmbesc. Apoi pupicul ei mi‑a schimbat ziua. Toată dragostea pe care eu i‑am arătat‑o până atunci în cele 16 luni mi s‑a întors când aveam cel mai mult nevoie de ea.
Biblia spune „le va mâna[conduce] un copilaș”.1 Copilașii ne învață lecții minunate de credință. Ei ne arată că atunci când dăm din abundență, vom primi din abundență. Ei ne ajută să ne concentrăm asupra lucrurilor simple ale vieții. Noi ne bucurăm de cântecele și poveștile lor inocente și ne amintește de vremurile mai puțin complicate. Zâmbetul unui micuț ne poate schimba viața.
Eu sunt recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le‑am primit când am avut grijă de cei mici care m‑au învățat să rămân simplă, să fiu recunoscătoare și optimistă și să am credință în Tatăl meu ceresc.
- Isaia 11:6 ↑