Cu câțiva ani în urmă conduceam un grup muzical compus în mare parte din adolescenți. Toți erau muzicieni și cântăreți talentați, iar munca mea era să‑i ajut în educația lor muzicală.
Mi‑a plăcut munca mea de „conducere” – poate prea mult. Mă priveam ca pe un lider și consideram că trebuie să am întotdeauna ultimul cuvânt, mai ales în ceea ce privește cum sunau melodiile și cum trebuiau să sune. Eram mândru că aveam ureche muzicală și deveneam foarte iritat la cel mai ușor semn de întrebare sau la cea mai ușoară aluzie că am cântat ceva greșit la chitară sau cu vocea. În mintea mea eu eram cel mai talentat și mai cu experiență, iar ceilalți erau începători.
Mi se spusese de mai multe ori că aveam tendința să măresc tempoul unor cântece când le cântam la chitară. Cei din grup cât și alții care ne‑au auzit la repetiții insistau să spună că fac asta însă eu refuzam să accept, până într‑o zi când am cântat la tobe cu o altă trupă de muzicieni mai experimentați. Și, ce să vezi, basistul face semn să ne oprim și îmi spune: „Menține ritmul Steve. Prea grăbești tempoul.”
Am fost șocat – dar de data asta îmi făcuse observația un muzician mai talentat și mai experimentat decât mine. M‑a pus pe gânduri. Lucrurile fuseseră cam tensionate la noi în grup și eu credeam că este vina celorlalți, în niciun caz a mea.
Mai târziu i‑am spus unei prietene despre dificultățile recente din grupul pe care‑l conduceam și cum mi‑am dat seama că era vina mea. La sfârșit ea a spus ceva de genul că un bun lider trebuie să știe și când și cum să fie la rândul lui cel care urmează pe alții.
Cuvintele ei mi‑au întors lumea cu susul în jos. Dar în același timp erau adevărate. M‑am întrebat cum aș putea „urma” sfatul celor pe care eu îi antrenam, care erau mai tineri decât mine și cu mai puțină experiență. Dar apoi am încercat să mă pun în locul lor și mi‑am dat seama că îi subestimam.
Mai mult, mi‑am dat seama că dacă ar fi ca cei tineri să evolueze în posturile pe care le‑ar avea în grup aveau nevoie de încurajare să‑și atingă întreg potențialul. Mi‑am dat seama că eu aveam efectul opus asupra lor și am fost hotărât să schimb asta.
Prima schimbare a fost să chem tot grupul și să‑mi cer scuze pentru felul cum m‑am purtat și să le spun că de atunci înainte voi căuta și voi aprecia ideile și sfaturile lor.
De atunci m‑am străduit să‑i privesc ca pe niște colaboratori, nu doar ca simpli învățăcei. Lucrurile au mers mai bine odată ce nu au mai existat obstrucții în comunicarea sinceră dintre noi. Repetițiile noastre au devenit distractive, în loc de stresante, iar concertele noastre au atins inimile cu iubirea lui Dumnezeu.
Amintirile pe care le am cu grupul sunt neprețuite. De atunci ne‑am dus fiecare în diferite direcții cu chemările și carierele noastre, însă prietenia dintre noi a rămas puternică.
1 Petru 5:5 ne spune: „fiți supuși unul altuia și fiți împodobiți cu smerenie”.1 Deși am memorat de copil acest verset, experiența m‑a învățat cum să îl trăiesc.
- traducere din engleză ↑