Am crescut înconjurată de pârâiaşe, de lacuri şi de râuri, dar când am avut 16 ani am mers laAltantic City, New Jersey, şiam văzut pentru prima oarăoceanul. În noaptea în caream ajuns am făcut o micăplimbare şi am păşit pe unponton de lemn. La primelevaluri care s-au spart lapicioarele mele, m‑am apucatstrâns de balustradă. Deatunci am avut în suflet unoarecare sentiment de prudenţăfaţă de ocean. Nu amfost niciodată expertă la înot,dar mi‑a plăcut să privescoceanul, să simt nisipul cupicioarele şi chiar sentimentulde imponderabilitate cândte duce valul – atâta timpcât aveam pe cineva sigur decare să mă sprijin.

Aşa că, în vara în care tineriimei adolescenţi au devenitinteresaţi de surfing am pututînţelege plăcerea ce le‑o crea.Eram fericită când îi vedeamîn siguranţă, la vreo sută demetri în larg, aşteptând valulperfect. Dar, în timp, au prinsdin ce în ce mai mult curaj,insistând că valul perfect estedin ce în ce mai în larg. Eustăteam pe mal şi priveampunctele negre, care erau fiiimei, în mijlocul oceanuluialbastru, şi încercam să‑mistăpânesc îngrijorarea.

Se pare că îngrijorarea este o parte integrală a vieţiide părinte. Este un semnal dragostei şi al grijii. Este,de asemenea, un semn deavertizare atunci când estemomentul să înceapă să seroage. Eu cred că îngrijorareapoate fi un lucru bun, dacă neface să ne canalizăm gândurile negative şi de îngrijorareîn rugăciuni ce pot determinaun sfârşit pozitiv.

Responsabilitatea noastră,de părinţi, este să‑i educămpe copiii noştri şi să‑i călăuzimpe calea cea bună, însă,la un moment dat trebuiesă ne dăm la o parte şi să‑Llăsăm pe Dumnezeu să‑i protejezede rău. Pe măsură cecresc, copiii trebuie să aibăocazia să înveţe printr‑o varietatede experienţe, trebuiesă înveţe responsabilitatea,trebuie să înveţe să se roageei înşişi atunci când se află„departe în largul mării”.

Le dă totuşi un sentimentde siguranţă să ştiecă părinţii lor sunt „pe mal”,supraveghindu‑i şi rugându‑sepentru ei. La fel cum a păţitunul din fiii mei când afost luat odată prin surprindere deun val care l‑a dat jos de pescândură, iar sfoara desiguranţă ce îl ţinea legat descândură s‑a rupt. Atunci els‑a panicat şi a crezut că seva scufunda, dar şi‑a amintitcă eu eram pe ţărm şi că mărugam pentru el, aşa că aînceput şi el să se roage.În acea clipă a ştiut că va fibine, şi a fost.

Acum, când copiii mei aucrescut şi s‑au mutat, cred căeste important să ştie că au omamă care se roagă pentru ei.Aceasta le reamintește să apelezeşi ei direct la Dumnezeu înmomentele grele. Eu nu pot ficu ei să‑i susţin, însă El poate. Eu nu le pot da toatecâte au nevoie şi nici să lerezolv toate problemele, însăEl poate lucra pentruei, atunci când îşi pun credinţaîn acţiune şi se roagă.

O cunoştinţă mi‑a povestit dece i s‑a întâmplat lui, odată, cânda fost cu copiii şi cu nişte prietenila mare și una dintre fetele lui afost prinsă de curent şi trasă înlarg. Imediat ce şi‑a dat seama căea era în pericol el a sărit în apăşi a înotat spre ea ca să o salveze.Curentul era mult mai puternicdecât şi‑a imaginat şi i‑a luatceva timp să ajungă la fată, careaproape că se îneca.

A încercat să o ajute şi să seîntoarcă împreună cu ea la maldar atunci, în acel moment dedisperare, şi‑a dat seama că seepuizase pe sine şi că nu ar fireuşit să înoate înapoi. Atuncis‑a rugat lui Dumnezeu, iar Eli‑a spus să nu se mai agite şi săsimtă pe jos cu piciorul. Când aîntins piciorul a simţit ceva tare,poate că un banc de nisip, şi areuşit să stea acolo, susţinând‑oşi pe fată, până ce a venit echipade salvamari.

Ajunşi în siguranţă la mal,unul dintre salvamari l‑a întrebat:„Nu înţeleg cum de aţirezistat atât de mult, susţinând‑oşi pe fată şi înfruntând valurile?”Prietenul meu i‑a spus atunci debancul de nisip pe care îl puteaatinge cu picioarele. „Nu ştiu lace vă referiţi” a răspuns salvamarul.„Noi cunoaştem foarte binezona şi în locul în care v‑aţi aflatd‑voastră apa este foarte adâncă.Nu există niciun banc de nisip.”

Chiar şi în mijlocul adânculuialbastru Dumnezeu ne poate dapământ pe care să ne sprijinimpiciorul, chiar dacă trebuie să‑lcreeze din nimic, ca răspuns larugăciunea noastră disperată.