Mi-am închis centurile şi mi-am verificat echipamentul. Ţineam frâiele în mână dar creatura înaripată se clătina, se agita, se răsucea şi se zvârcolea să se elibereze din strânsoarea mea şi să mă arunce în prăpastie. Genunchii mei, unul de fiecare parte, erau capabili să-i controleze furia, însă aveam nevoie de întreaga mea îndemânare şi putere ca să nu mă ia de pe picioare şi să nu mă ducă în bârlogul ei.
Vocea din staţia radio m-a trezit la realitate. „Mâinile la spate cu palmele în sus, apleacă-te în faţă, priveşte înainte … poziţie de lansare!” Era Avi, instructorul nostru principal; mentorul hotărât să ne cultive îndemânarea de a sfida gravitaţia şi de a zbura şi, cel mai important, de a ateriza apoi în siguranţă. „Lansarea este opţională, aterizarea nu” îi plăcea să spună. M-am încurajat că totul este bine, amintindu-mi de experienţa fără cusur a instructorului nostru.
Era sfârşitul cursului nostru de zbor cu parapanta. Toată teoria despre înălţare, curenţii de aer şi planare pe care am învăţat-o ar fi rămas inutilă dacă acum nu aş fi făcut acest pas în abis. Fii calm şi urmează instrucţiunile! îmi repetam ca pe o mantra.
Aşteptând pregătit de lansare, un vultur zbura fără efort în cercuri deasupra mea. Aproape că nici nu dădea din aripi deoarece a prins un curent ascendent. M-am gândit la un verset din Biblie: „Ei zboară ca vulturii”.[Isaia 40:31]
Aud din nou în radio: „Eşti gata?”
Încuviinţez şi trag adânc aer în piept, încercând să nu intru în panică. Ce ne-a spus Avi? „Panica este primul pas spre accident. Când intri în panică subconştientul tău preia conducerea şi te face să greşeşti”.
Având mâinile la spate, paraşuta a prins curentul de aer, s-a umflat şi m-a tras în sus. M-am aplecat înainte şi am privit în sus. Acum am făcut-o, nu mai era punct de întoarcere. Următorul pas era să alerg. Asemenea vieţii, dacă ne lipseşte energia de a merge înainte spre ţelul nostru atunci circumstanţele vor lucra împotriva noastră. Dacă pierdeam din viteză planorul şi-ar fi urmat cursul lui şi m-ar fi tras într-o parte. Trebuia să-i spun eu ce să facă. Zbori! Aterizează în siguranţă!
„Aleargă!”
Doi paşi şi am fost în aer. A fost mai uşor decât m-am aşteptat, părea mai degrabă că sunt într-un telescaun decât într-un avion. Zburam sus, bucurându-mă de imaginea minunată a unor munţi albaştri reflectaţi într-un lac foarte clar. Am tras uşor de frână ca să virez dreapta. M-a ascultat, apoi stânga şi dreapta din nou, apoi m-am pregătit de aterizare – nu a fost chiar aşa de uşoară cum am sperat, dar nici foarte dură, ţinând cont că era prima mea aterizare.
Am început să mă critic pentru aterizarea mea şi să-i spun lui Avi cum voi face mai bine data viitoare. „Nu fii atât de dur cu tine”, mă certă el. „Toate aterizările reuşite sunt aterizări de succes”.
Toţi au aplaudat. Şi eu. Acum eram ca fraţii, legaţi unul de altul prin faptul că ne-am înfruntat temerile şi că am câştigat, şi ne-am încurajat unul pe celălalt atunci când am aterizat.
După ce am savurat momentul am intrat în vorbă cu instructorii noştri, fondatorii unei şcoli de zbor cu parapanta în India.
Avi, instructorul principal, şi soţia sa, Anita, au renunţat amândoi la slujbe bune de birou pentru a-şi urma acest vis iar la început nu le-a fost uşor. Am întrebat-o pe Anita care erau factorii principali ai succesului lor.
„Am tăiat toate legăturile cu trecutul. Eşecul nu era o opţiune. Fie reuşeam, fie eşuam, iar noi nu eram interesaţi să eşuăm.”
Le-a luat câţiva ani în care lucrurile s-au mişcat mai greu, cu multe călătorii ca să dea reprezentaţii la evenimentele firmelor sau oriunde erau chemaţi. Când li s-a dus vestea câţiva curajoşi au încercat, iar acum ei zboară aproape în fiecare zi.
Mi-am dat seama că aceşti antreprenori au şi o profundă latură spirituală în caracterul lor. Pentru ei era mai mult decât adrenalină sau o afacere riscantă. Pentru ei plăcerea de a zbura era o chestiune interioară pe care doreau să o împărtăşească cu alţii.
„Parapanta este precum viaţa” îmi spuse Avi. „Trebuie să depăşeşti dificultăţile şi să înfrunţi provocările. Deşi putem primi ajutor din partea altora, în final trebuie să mergem pe picioarele noastre. Trebuie să ne înfruntăm temerile, să ne ignorăm îndoielile şi doar să zburăm!”