Una din întrebările majore cu care s-au chinuit filozofii şi teologii de secole este misteriosul lucru care dă sens vieţii. Cu toţii ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi, dar cum putem ştii care este fericirea adevărată şi de unde vine ea?
Grecii antici credeau că fericirea vine din interior şi că trebuie cultivată trăind o viaţă plină de semnificaţie. Ei numeau această stare eudaimonia, pe care Aristotel o descrie ca fiind participarea la activităţi în care ne folosim talentele şi ne punem la încercare capacităţile, să acţionăm în beneficiul altora şi să ne ghidăm viaţa după principii şi virtuţi. Nu este suficient să ai un talent sau o înclinaţie – eudaimonia necesită să fie pusă în practică prin fapte.
În scrisoarea lui Pavel către Efeseni el îi imploră pe creştinii de acolo să trăiască o viaţă demnă de chemarea lor. 1 El continuă prin a explica că lucrul acesta se realizează prin a fi umil, a fi blând, răbdător, tolerant, iubitor şi amiabil cu cei din jur.
Să trăieşti o viaţă morală, bazată pe principii, sună bine. Din păcate noi, ca oameni, prin natura noastră imperfectă, suntem de multe ori incapabili să realizăm singuri lucrul acesta. Însă în calitate de creştini putem apela la puterea lui Dumnezeu pentru a ne ajuta să mergem mai departe şi să ne depăşim limitele. „Dumnezeu mă încinge cu putere şi mă povăţuieşte pe calea cea dreaptă”. 2
Solomon, care se presupune că a fost cel mai înţelept om care a trăit vreodată, descoperă şi el zădărnicia unei vieţi trăite doar pentru sine şi pentru această lume, dar prezintă şi soluţia. La sfârşitul căutării sale pentru semnificaţie şi fericire, în cartea Ecleziastul, el trage concluzia: „Să ascultăm, deci, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”. 3
Cu cât învăţăm mai bine să-L punem pe Dumnezeu şi bunăstarea celorlalţi în centrul gândurilor şi faptelor noastre cu atât mai multă semnificaţie şi scop va avea viaţa noastră.