Femeia de la fântână

Deși majoritatea dintre noi am auzit termenul „bunul samaritean”, s‑ar putea să nu prea știm cine sunt samaritenii și ce antipatie era între ei și poporul evreu. Această antipatie este înrădăcinată în istorie.

În anul 720 îdH., regele Imperiului Asirian a invadat Israelul și a dus cu el captivi în Asiria cele zece triburi din nord. Apoi a adus popoare străine să locuiască în orașele din nordul Israelului, acolo unde trăiseră evreii, iar acea zonă a devenit Samaria. (Vezi 2 Regi 17:22-34.)

Mulți dintre locuitorii acestei regiuni sunt descendenți ai părții nordice a Israelului dar s‑au căsătorit cu ne-evrei și au fost asimilați în cultura popoarelor care veniseră acolo. Acești oameni au ajuns să îl venereze pe Dumnezeul evreilor, dar nu considerau Ierusalimul ca oraș sfânt și nu se închinau în templul evreiesc. Pentru ei muntele Garizim din Samaria era locul cel mai sfânt unde trebuia venerat Dumnezeu și au construit acolo un templu. Deoarece obiceiurile și venerarea religioasă a samaritenilor era diferită de cea a evreilor, evreii evitau să aibă de‑a face cu samaritenii.

Odată, pe când călătorea prin Iudeea, Iisus s‑a hotărât să se întoarcă la casa Lui din provincia Galileea. Cel mai scurt drum era prin Samaria, dar pentru că evreii nu aveau de‑a face cu samaritenii, preferau să meargă pe drumul mai lung, ocolitor, doar ca să evite să treacă prin Samaria. Dar, spre surprinderea ucenicilor Lui, Iisus a ignorat aceste convenții și i‑a condus direct prin Samaria.

După ce Iisus și ucenicii Lui au mers prin Samaria preț de mai multe mile, pe un teren accidentat și aspru, au ajuns la fântâna lui Iacov, pe care patriarhul Iacov și fii lui au săpat‑o cu aproape 2000 de ani înainte.

Ei erau obosiți și însetați și s‑au adunat în jurul fântânii să‑și potolească setea, dar nu aveau cu ce scoate apă, iar fântâna avea peste 30 m adâncime. Erau și fără mâncare. La jumătate de milă depărtare era orașul samaritean Sihar, deci s‑a hotărât ca ucenicii să meargă acolo să cumpere mâncare. Însă Iisus, prea obosit după călătorie, a rămas în urmă la fântână să se odihnească (Ioan 4:5-6).

La scurt timp după aceea a apărut o femeie cu o găleată pentru apă. Apropiindu‑se de fântână a fost surprinsă să vadă străinul stând acolo. S‑a uitat la el suspicios și s‑a gândit: „Evident un evreu”. Sperând să nu o deranjeze s‑a pregătit să‑și coboare găleata în fântână.

„Dă‑Mi să beau” a cerut Iisus.

Surprinsă, femeia îl privi. „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” întrebă ea (Ioan 4:7-9).

Iisus i‑a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce‑ți zice: «Dă‑Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei și El ți‑ar fi dat apă vie”.

Femeia îi răspunse: „Doamne, n‑ai cu ce să scoți apă și fântâna este adâncă; de unde ai  putea să ai, dar, această apă vie?”. Și, probabil ca să‑l pună la locul lui pe acest străin evreu, adăugă: „Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne‑a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși și feciorii lui și vitele lui?” (Ioan 4:10-12).

Iisus i‑a răspuns spunându‑i: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i‑o voi da Eu, în veac nu‑i va fi sete; ba încă, apa pe care i‑o voi da Eu se va preface în el într‑un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică”.

Iată aici o afirmație extraordinară! Nesigură că L‑a înțeles, femeia întrebă: „Doamne, dă‑mi această apă, ca să nu‑mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot” (Ioan 4:13-15).

Iisus i‑a dat un răspuns neașteptat: „Du‑te de cheamă pe bărbatul tău și vino aici”, la care ea a răspuns: „N‑am bărbat”. Iisus i‑a zis: „Bine ai zis că n‑ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care‑l ai acum nu‑ți este bărbat. Aici ai spus adevărul” (Ioan 4:16-18).

Femeia a fost șocată! Cum ar fi putut acest străin să știe atâtea detalii despre viața ei privată decât dacă nu era, oare, un profet? S‑a gândit că pe el l‑ar putea întreba cea mai disputată chestiune religioasă a zilei.

„Doamne, părinții noștri s‑au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii”.

Iisus i‑a răspuns: „Crede‑Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să i se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:19-24).

Femeia a fost uimită de răspunsul Lui. „Cât de minunat”, se gândi ea „ar fi să ne închinăm lui Dumnezeu în inimile noastre oriunde ne‑am afla!” Apoi L‑a întrebat marea întrebare despre mult-așteptatul Mesia.

„Știu că are să vină Mesia (căruia i se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”.

Iisus o privi în ochi și îi spuse: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela” (Ioan 4:25-26).

Femeia îl privi pe Iisus cu uimire. Oare să fie El Mesia, Hristosul?

Chiar atunci s‑au întors ucenicii lui Iisus din oraș și s‑au mirat că El vorbea cu o femeie. Când ei s‑au apropiat femeia și‑a lăsat găleata și a fugit înapoi în oraș.

Când a ajuns în piață a strigat cu entuziasm: „Veniți de vedeți un Om care mi‑a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul?” (Ioan 4:28-29). Văzându‑i convingerea și entuziasmul, mulți oameni au crezut povestea ei, că vorbea despre mult așteptatul Mesia.

Nu după mult timp ucenicii au văzut o mare mulțime de oameni care venea în grabă spre ei, cu femeia printre ei. Oamenii L‑au rugat să stea cu ei și să îi învețe. Iisus a fost de acord, iar samaritenii s‑au bucurat și l‑au condus în Sihar.

Timp de două zile Iisus i‑a învățat în orașul lor și, auzind cuvintele minunate ale adevărulul pe care El i‑a învățat, mulți au ajuns să creadă în El și i‑au spus femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L‑am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii!” (Ioan 4:39-42).

În ultima zi, pe când Iisus și ucenicii Lui se pregăteau să‑și continue călătoria spre Galileea, o mulțime de oameni din oraș s‑au strâns să le ureze rămas bun. Femeia samariteană și‑a luat rămas bun de la Iisus cu un zâmbet de bucurie, fiindcă acum a înțeles pe deplin semnificația cuvintelor Lui din acea zi de la fântână, căci un izvor de apă vie s‑a pornit din sufletul ei.

Din această poveste frumoasă din Evanghelia după Ioan învățăm că Iisus a rupt tradițiile zilelor Lui ca să poată ajunge la sufletele pierdute și singuratice cu dragostea și cu adevărul lui Dumnezeu. El a privit peste diferențele culturale, etnice și religioase ale samaritenilor ca să ne ofere adevărul, cât și peste păcatele femeii de la fântână ca să vadă acel suflet care tânjea după dragostea lui Dumnezeu. Această poveste ne învață că dragostea și mântuirea lui Dumnezeu în Iisus sunt pentru toți oamenii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea [și pe oricine din ea], că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).