Într‑o dimineață am intrat în sala de clasă a profesorului meu de vioară ca să încep ora și am observat pe birou două viori. Ochii mi‑au fost atrași de prima, care părea nouă. O vioară nouă este de admirat: curburile minunate, suprafața lucioasă și fără zgârieturi și cheițele care încă scârțâie când o acordezi.
Lângă această frumoasă vioară proaspăt ieșită din mâinile unui expert lutier era o alta. Curburile erau încă frumoase dar din loc în loc se vedeau crăpături; suprafața ei era mată și zgâriată; cheițele ciobite și gâtul era uzat de la mâinile care au folosit‑o ani la rând.
Iac! ar gândi cineva. Este o vioară care stă să‑și dea duhul! Dar, după cum mi‑a explicat profesorul meu, deși o vioară nouă pare perfectă, viorile vechi sună mai frumos. Ele au fost lovite, zgâlțâite, aruncate, uitate. Și tocmai de aceea ele sună mai dulce.
Uneori simt și eu că sunt la nesfârșit lovită, zgâlțâită, aruncată și uitată. Uneori mă simt zgâriată, ciobită și că încep să mă crap. În unele zile sunt cu nervii super întinși, precum corzile viorii care stau să se rupă, și cu siguranță nu mă simt frumoasă. Dar, din zilele aparent fără sfârșit, din fiecare alunecare și din fiecare izbitură, învăț. Poate nu mă pot compara cu cei fără nicio greșeală și frumoși, dar cresc și mă maturizez. Și, precum vioara de o sută de ani care este frumoasă în ochii violonistului, și eu sunt frumoasă pentru Iisus.
Deci, să nu‑ți pară rău nici ție atunci când ai vreo zi proastă, sau când ai alunecat și ai căzut. Poate te simți plin de ciobituri și de zgârieturi, însă sunt parte din procesul care te ajută să te extinzi și să te îmbunătățești. Fiecare zăngănire și lovitură te face mai înțelept, iar melodia vieții tale va fi mai dulce.