Nu ştiu cum a făcut-o însă ochii casieriţei mi-au captat privirea. Fusesem descoperită. Încercasem să-mi termin de făcut cumpărăturile şi să evit orice contact vizual. Mai jenant decât să fiu văzută în public cu o criză depresivă rară era ca cineva să descopere ce anume declanşa acea criză.

Mă puteam controla – atâta timp cât nu trebuia să vorbesc. Soţul a încercat să mă sune dar nu am putut să-i răspund. Ar fi fost o mare vălmăşeală (şi foarte gălăgie) dacă aş fi încercat să comunic.

Apoi a venit rândul meu la casă. Ştiam din situaţiile anterioare că în acest magazin casieriţele lucrează automat, taxând produsele ca pe bandă. Mie îmi convenea. Eram pregătită pentru această procesare rapidă şi de-abia aşteptam să ies cât mai curând posibil de acolo – înainte ca să explodez.

Dar ea a trebuit să mă întrebe „Ce mai faceţi?” şi nu era o modalitate de salut de genul nu-îmi-pasă-ce-îmi-răspunzi. Ea chiar dorea să-i răspund.

„Bine, bine…” Am încercat să spun, dorind să scap cât mai repede. Însă pentru prima oară – chiar pentru prima oară în acel magazin – casieriţa binevoitoare nu vroia să îmi mai scaneze nici o cumpărătură până ce nu îi voi fi spus problema mea.

Da, erau oameni la coadă, iar munca ei era cu siguranţă monitorizată. Însă pe mine m-a făcut să mă simt mai importantă decât tot restul. Eram şocată. Cumva mi-a amortizat jena faptului că am izbucnit în plâns.

Dacă aş fi putut spune ceva de genul: „Am aflat că am cancer mamar” sau „Cel mai bun prieten al meu a murit” m-aş fi simţit justificată să primesc cât mai multă compasiune posibil. Însă ştiam că dacă voi povesti exact ce se întâmplase nu voi obţine acelaşi patos. Totuşi am avut impresia că această femeie căreia îi păsa suficient de mult încât să mă întrebe despre cum mă simt m-ar fi tratat cu compasiune, indiferent de motivul care m-a făcut să plâng – ci doar pentru faptul că eu eram importantă pentru ea.

Văzând că nu pot scăpa de ea am răspuns scurt: „În alt magazin am făcut pe cineva să aştepte la coadă şi a făcut mare tărăboi pentru asta”!

Ziua mea a început la 3 dimineaţa când bebeluşul meu s-a trezit şi nu a mai putut adormi, iar oboseala şi stresul s-au intersectat la momentul nepotrivit şi la locul nepotrivit!

Mai întâi a fost faptul că nu trebuia să fiu la casieria expres deoarece am calculat greşit numărul de obiecte din coşul meu şi aveam cu câteva mai multe decât limita. Apoi când a trebuit să plătesc m-am blocat şi nu mi-am mai putut aminti codul PIN! Doamna care urma după mine nu mai înceta şi a început să mă şi hărţuiască verbal. Între timp casieriţa continua să îmi amintească cu răbdare: „Trebuie doar să introduceţi codul PIN, doamnă”.

Am aflat că există ceva mai stresant decât a fi în întârziere sau a avea înaintea ta un client care ţine coada – iar aceasta este să fii tu acel client! Într-un final m-am dus mai deoparte ca să mă rog şi mi-am amintit numărul. După ce mi-am cerut scuze faţă de doamna din spatele meu – a cărei răspuns a fost rece şi necruţător – am plecat în linişte, în lacrimi.

Contrastul dintre ce s-a întâmplat la coadă şi în cel de-al doilea magazin este puternic. După ce am aflat din proprie experienţă ce înseamnă să fii neînţeles, neiertat, presat, stresat, tratat ca şi cum tu ai fi rădăcina problemelor lumii, această femeie m-a făcut să mă simt importantă şi îngrijită, ceea ce valorează mult mai mult decât timpul sau banii. Femeia bună la suflet chiar a alergat după mine cu un pumn de şerveţele. Toată stânjeneala fusese acoperită de grijă precum o pătură călduroasă.

De obicei oamenii nu se opresc doar pentru că am o lacrimă în ochi, de aceea când lucrul acesta s-a întâmplat m-am simţit bine! Mi s-a reamintit cât de importantă este dragostea şi cât de dureros şi de dăunător poate fi când ne concentrăm prea mult atenţia pe ceea ce avem de făcut şi neglijăm să-i facem să se simtă importanţi pe cei din jurul nostru.