Unul câte unul deținuții au intrat în mica sală de activităţi. Toţi purtau aceeaşi îmbrăcăminte cenuşie şi erau tunşi la fel, foarte scurt, însă feţele lor dovedeau că fiecare era un individ aparte, cu o poveste aparte despre ceea ce îl adusese în acel loc.
„Mă ocup ca cei mai răi şi mai periculoşi criminali să vadă programul vostru”, ne‑a spus ofiţerul de gardă. „Mulţi dintre aceştia nu vor mai vedea niciodată libertatea. Ei sunt cei care au cel mai mult nevoie să audă ceea ce aveţi voi de spus.”
Era cu trei zile înainte de Crăciun. După ce am trecut de toate porţile şi punctele de control alte penitenciarului de maximă siguranţă, copiii noştri urmau să cânte şi să vorbească deținuților. Un bărbat mi‑a atras atenţia în mod deosebit. Era unul dintre cei care a intrat printre ultimii şi părea mai în vârstă decât ceilalţi. Mergea şchiopătând iar părul îi încărunţise. Ce caută un bătrân ca el aici? M‑am întrebat eu.
„Mami, l‑ai văzut pe bătrânul acela din spate?” m‑a întrebat fiul meu. „Ar trebui să încerci să vorbeşti cu el.”
„Da.” Dar cum? M‑am întrebat eu. Nu aveam voie să mergem printre deținuți. Doamne, te rog să creezi Tu o ocazie.
Copiii s‑au descurcat bine cu programul lor. A fost frumos să vezi cum feţele acelea posace s‑au luminat de zâmbete iar oamenii dădeau din cap în semn de aprobare la mesajul povestirilor prezentate de copii, iar în final şi-au plecat capetele în rugăciune. Mulţi au fost mişcaţi până la lacrimi. După aplauze, urări de Crăciun şi rămas bun, şirul cenuşiu de deținuți a început să se pună în mişcare, de data aceasta în sens invers.
M‑am strecurat în spate, încercând să dau de bărbatul în vârstă. Ştiam că am doar câteva momente înainte să intre în rând. Privirile noastre s‑au întâlnit, de parcă m‑ar fi aşteptat. „Copiii tăi au fost minunaţi,” a spus el. „Au atâta dragoste, atâta bucurie. Când fiica ta a început să cânte Psalmul 23 nu m‑am abţinut să nu plâng. Am 68 de ani şi am fost şi eu odată creştin. Ştiu acel psalm.” Cu vocea lui răguşită bărbatul începu să cânte psalmul în dialectul local, „Domnul este păstorul meu, nu voi…”
Ochii i s‑au înroşit şi s‑au umezit şi nu a mai putut termina propoziţia. „Am făcut ceva foarte rău. De aia sunt aici,” a şoptit el. Eram şi eu pe punctul de a plânge.
L‑am prins de braţ şi i‑am spus: „Dumnezeu te iubeşte iar dragostea Sa este fără de sfârşit. Iisus te‑a iertat deja şi te va iubi mereu.” Atât mi‑a venit în minte să‑i spun în acel moment, însă acest adevăr simplu a avut un efect profund. Faţa lui înlăcrimată s‑a luminat cu un zâmbet şi s‑a îndreptat de spate, ca şi cum o povară grea i s‑a luat de pe umeri.
„Îţi mulţumesc că mi‑ai reamintit de lucrul acesta. Apoi a venit şi rândul lui să intre în rând cu ceilalţi deținuți şi să iasă din sală. Mi‑a făcut cu mâna când a dat colţul şi s‑a dus.
Pe drum spre casă m‑am gândit, Bărbatul acesta a făcut cu siguranţă ceva foarte grav care a rănit pe alţii, însă Dumnezeu a dorit totuşi să‑i reamintească de dragostea şi de iertarea Sa.
Mă întreb, oare, câţi oameni în lumea asta nu sunt precum acel om, închişi de propria lor vinovăţie şi remuşcare faţă de greşelile din trecut? Se simt condamnaţi pentru ceea ce au făcut, pentru ceea ce au spus, sau pentru ceea ce ar fi putut face dar nu au făcut. Şi totuşi, tot ce au nevoie este să li se reamintească de iubirea necondiţionată şi fără de sfârşit a lui Dumnezeu, de mila şi de iertarea Sa care să le readucă speranţa şi să le lumineze inimile întunecate şi triste.