Unul dintre primele cadouri de care îmi amintesc este un set mic de culori tempera. Apoi am primit şi un set de culori de ulei, un şevalet şi câteva pânze. Îmi amintesc de prima mea „capodoperă”, pictată când aveam 11 ani în vacanţa de vară, la munte. Mi-a luat câteva zile iar rezultatul nu a fost cu nimic uimitor, însă pentru mine sentimentul de împlinire a fost imens.

Următorii ani adolescentini au fost agitaţi, cu hobbi-uri, artă, muzică, politică şi mai ştiu eu ce. Apoi m-am căsătorit şi am început să călătoresc. Nu era practic să car cu mine un set de vopsele de ulei – şi apoi cine mai avea timp să picteze? Ultima mea pictură a fost un apus de soare în Sicilia, pe când eram însărcinată cu primul meu copil.

Apoi nu am mai pictat nimic mulţi ani la rând.

Când copiii mei erau mici i-am încurajat să deseneze, iar fiul meu Mark a arătat înclinaţie către artă şi mai târziu a devenit ilustrator. De multe ori el spunea: „Mamă, de ce nu începi să desenezi şi să pictezi din nou?”

Odată, la finalul unei vizite, m-a întrebat din nou dacă nu aş picta ceva pentru el şi de data asta am fost de acord. Mi se părea că au trecut secole de la acel ultim apus de soare în Sicilia şi eram tare ruginită! De-abia puteam ţine pensula în mână şi mi-a luat ceva timp să-mi amintesc tehnicile de bază.

Am terminat pictura – mai mult ca să-i fac pe plac fiului meu – şi intenţionam să-mi pun din nou deoparte materialele de pictură, însă după doar două luni nişte prieteni m-au rugat să ajut şi eu la realizarea unei picturi murale de 6 x 8 metri. Era un proiect intimidant şi, pe lângă asta, trebuia să lucrez la înălţime, pe un braţ elevator! Însă reacţia publicului a fost încurajatoare şi în final asta a reprezentat începutul unui nou hobby, să realizez picturi murale în scoli, în spitale, în centre pentru tineret şi în case private.

Acum mă delectez să transform orice suprafaţă gri şi ponosită într-o sărbătoare de culori şi de imagini vesele. Odată, un pacient în vârstă mi-a mărturisit că datorită copiilor fericiţi de pe peretele spitalului care îi „zâmbesc continuu” nu se mai simte atât de singur! Aceşti „copii fericiţi” erau creaţia pensulelor noastre.

Cred că fiecare dintre noi are o pasiune uitată şi îngropată adânc în interiorul lui şi care aşteaptă să fie reaprinsă. În ceea ce mă priveşte pe mine cu siguranţă, privind reacţiile oamenilor atunci când spaţiul lor este transformat, mi-am reaprins vechea pasiune pentru artă iar acum vopselele mele sunt tot timpul pregătite pentru următorul zid cenuşiu.