Depinde de cum privești

Când simt că obosesc fiindcă lista de treburi se tot lungește, mă ajută dacă mă opresc pentru câteva minute ca să‑mi las mintea și inima să se relaxeze.

Uneori ies pe balcon sau stau pe scaunul meu de lângă ușile de sticlă ca să‑mi odihnesc ochii, când mă dor, și privesc frumusețile din fața mea. De la balconul meu pot să văd copaci și câmpuri înverzite și în depărtate niște munți. Verdele închis al copacilor are un efect calmant.

Îmi imaginez că poate și păsările simt la fel, fiindcă sunt tot felul de păsări, de diferite mărimi și culori, în jurul casei noastre. Cele galbene sunt preferatele mele. Nu sunt doar frumoase, dar și cântă foarte puternic și vesel.

Atâta timp cât privesc frumusețile din depărtare mă simt inspirată. Însă, din păcate, precum viața, lucrurile nu sunt perfecte atunci când le privesc de aproape. Niște cabluri negre, la doar câțiva metri de balcon, brăzdează priveliștea, precum niște dungi urâte pe un tablou. Ele încearcă să‑mi distragă atenția de la frumusețea priveliștii perfecte. Peste drum, o căsuță micuță are în vârf o farfurie de satelit uriașă, iar un stâlp de curent din ciment, nefolosit, fără lampă și cu sârme ieșind din el în toate părțile, stă în mijlocul priveliștii. Pare să nu aibă alt scop decât să interfereze cu culorile și cu modelul naturii.

Într‑una din acele pauze, încercam să mă odihnesc dar am început să mă uit prea mult la defectele priveliștii altminteri minunate, când Dumnezeu m‑a dojenit în felul Lui aparte, cu o mică satiră în care personajele erau creațiile Lui. Am văzut cum păsărica mea galbenă preferată s‑a așezat pe firele de lângă balcon și a început să‑mi cânte.

Dintr‑o dată acele fire și‑au pierdut urâțenia fiindcă mi‑am dat seama că fără ele acel mic încurajator ceresc nu ar fi putut sta lângă mine să îmi cânte. Atunci am început să mă relaxez și am observat o pereche de păsări roșii care s‑au așezat pe farfuria de satelit. Păreau să se simtă atât de confortabil și atât de liniștite încât au stat acolo mult timp, iar eu am putut să le urmăresc interacțiunea. Părea că vorbesc între ele cu atâta entuziasm încât parcă mi‑am imaginat cum discută despre evenimentele zilei. Concentrându‑mă să le observ și să mă bucur de ele nu m‑a mai deranjat urâciunea antenei, care a devenit scena acestui interludiu vesel.

Apoi a venit evenimentul culminant, când nori negrii s‑au adunat pe cer. Am crezut că micul spectacol s‑a sfârșit, dar urma să văd că de‑abia începuse. Pe măsură ce ploaia se întețea mai multe vrăbiuțe și rândunici s‑au adunat pe firele negre, alături de încurajatorul meu galben și de păsărelele roșii. Povesteau vesele despre ploaie, lăsând‑o să spele praful și mizeria vieții, iar ele săreau jucăușe și vesele precum un grup de copii care se joacă cu apa de la aspersor.

Ploaia a durat doar câteva minute. Pe măsură ce soarele a început să se arate de după nori am început și eu să privesc cu alți ochi priveliștea din fața mea. Mi‑a venit în minte ideea că multe din lucrurile cu care ne confruntăm în viață, mai ales când suntem cu nasul în lucrurile de pe temen scurt în momentele agitate, pot părea urâte și că ne răpesc speranțele și visele de pe termen lung. Însă atât de multe se pot schimba dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne arate cum anumite lucruri urâte se pot transforma în timp în binecuvântările, frumusețile și admirația pe care El dorește să le aducă în viața noastră. Ar trebui să ne reamintim că ele sunt doar scena pe care El ne poate da comorile Lui cele mai prețioase de bucurie și de speranță și să ne amintim că există frumusețe în tot ce pune în fața noastră.