De ce există Crăciunul?

Era odată un om care nu credea în Dumnezeu şi nu ezita să le spună şi altora părerea lui despre religie şi sărbători religioase, cum ar fi cea a Crăciunului. Nevasta lui, în schimb, era o femeie credincioasă şi şi-a crescut copiii cu credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor zeflemitoare ale soţului.

Într-o iarnă cu multă zăpadă, în ajunul Crăciunului, soţia şi-a dus copiii la serviciul religios de Ajun de la biserica din sat. L-a invitat şi pe soţ să vină, dar el a refuzat.

„Toată povestea asta este fără sens!” a spus el. „De ce s-ar înjosi Dumnezeu să vină în lume sub forma unui om? E ridicol!”

Aşa că femeia şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă.

Ceva mai târziu vântul s-a înteţit şi ninsoarea s-a transformat în viscol. Uitându-se pe fereastră, tot ce omul nostru putea să vadă era o vâltoare orbitoare de zăpadă. S-a aşezat jos să se odihnească lângă gura sobei în care ardea un foc zdravăn.

Apoi a auzit un zgomot puternic. Ceva lovise în fereastră. Apoi încă o lovitură. Se uită afară, dar nu se putea vedea nimic la o depărtare de câţiva paşi. Când ninsoarea se mai domoli, s-a încumetat să iasă afară şi să vadă ce a bătut în fereastră. Pe terenul de lângă casă văzu un cârd de gâşte sălbatice. Probabil că migrau spre sud, când au fost prinse în furtuna de zăpadă şi nu au mai putut merge mai departe. Se pierduseră şi acum au căzut cu toate în grădina lui, fără mâncare sau adăpost. Dădeau din aripi şi se învârteau prin curte bezmetice. Probabil că unele dintre ele se izbiseră de fereastră.

Omului i s-a făcut milă de ele şi a vrut să le ajute. Staulul este destul de bun pentru ele, s-a gândit el. E cald şi înăuntru vor fi în siguranţă; pot să stea acolo peste noapte şi să aştepte să treacă furtuna. S-a dus deci la staul şi a deschis larg uşile, aşteptând ca gâştele să observe staulul deschis şi să intre înăuntru. Dar gâştele continuau să bată nebune din aripi, fără ca măcar să observe staulul sau să realizeze ce însemna pentru ele. Omul a încercat să le atragă atenţia, dar asta parcă le-a speriat şi mai mult şi s-au îndepărtat.

S-a dus în casă de unde a luat nişte pâine, a fărâmat-o şi cu fărâmele a făcut o cărare care ducea spre staul. Dar nici aşa ele nu au observat.

Începuse să se enerveze. S-a dus în spatele lor ca să le mâne înspre staul, dar nu reuşi decât să le sperie şi mai tare, aşa încât gâştele se împrăştiară în toate direcţiile şi tot nu intrară în staul. Nimic nu le-a făcut să intre în staul unde s-ar fi putut încălzi şi ar fi fost în siguranţă.

„De ce nu mă urmează?!” exclamă el. „Nu-şi dau seama că acesta este singurul loc în care pot supravieţui furtunii?”

Se gândi un moment şi atunci îşi dădu seama că ele nu vor urma un om. „Dacă aş putea fi o gâscă, atunci le-aş putea salva,” spuse el cu voce tare.

Atunci îi veni o idee. S-a dus în staul şi a luat în braţe una dintre gâştele domestice pe care le avea, apoi a înconjurat gâştele sălbatice până ce a ajuns în spatele cârdului. Ajuns acolo a dat drumul gâştei. Gâsca a zburat prin cârd direct către staul şi, una câte una, toate celelalte gâşte au urmat-o.

Omul s-a oprit pentru un moment şi a contemplat în linişte la cuvintele pe care de-abia le rostise şi care încă îi mai răsunau în minte: Dacă aş putea fi o gâscă, atunci le-aş putea salva! Atunci s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme. „De ce ar vrea Dumnezeu să fie ca noi? E ridicol!” Deodată a înţeles totul. Asta a făcut Dumnezeu. Noi eram ca gâştele acelea – orbi, pierduţi, confuzi, sortiţi pieirii. Dumnezeu l-a lăsat pe Fiul Său să devină ca unul dintre noi ca să ne arate calea şi să ne salveze. Aceasta era semnificaţia Crăciunului, şi-a dat el seama.

Pe când vânturile şi ninsoarea orbitoare se linişteau, sufletul lui fu învăluit de pace, meditând la acest gând minunat. Deodată a înţeles semnificaţia Crăciunului, de ce a venit Hristos. Anii de îndoială şi necredinţă s-au dus precum furtuna trecătoare. A căzut în genunchi în zăpadă şi a rostit prima lui rugăciune: „Îţi mulţumesc Dumnezeule că ai venit sub forma unui om ca să mă salvezi de furtună!”

Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. – 1 Ioan 4:9-10

Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. – Osea 13:14