M‑am așezat pe scaun și am așteptat ca avionul să decoleze. Spatele mă durea, iar mâinile și picioarele îmi erau înțepenite din cauza celor cinci ore de condus până la aeroport, plus două ore cu primul avion. Nu așteptam cu bucurie următoarele cinci ore de zbor la clasa a doua, unde scaunele sunt mai înghesuite.

Mintea mi‑a zburat la fiica mea, care nu a împlinit încă 18 ani, și pe care tocmai o dusesem să stea pentru o vreme cu fratele ei. Îmi va fi dor de ea! Era pentru ea prima dată departe de casă, iar inima mă durea la gândul că nu va fi alături de mine.Cunoșteam bine acestsentiment. Ea era a cinceadintre cei șase copii ai noștriși îi venise timpul săpărăsească căminulpărintesc. Trebuia să măfi obișnuit deja, gândeameu. Dar același sentiment degoliciune începea să punăstăpânire pe mine. Lacrimileau început să‑mi curgă, darm‑am hotărât să nu mă laspradă emoțiilor.

Avionul s‑a așezat pepista de pornire, iar eu amînchis ochii și mi‑am îndreptat inima spre Iisus, cerându‑I să zbor în siguranțăși să aibă grijă de fiica mea cea dragă și de ceilalțicopii ai mei. I‑ammulțumit că are tot timpulgrijă de noi. O voceușoară mi‑a șoptit atunci în inimă că totul va fi binecu fiica mea, așa cum afost și cu ceilalți patrufrați ai ei mai mari, careau plecat de acasăînaintea ei.

Avionul a decolat, s‑aridicat în văzduh și s‑astabilit pe nivelul de zbor.

Mă alinam cu mângâierile Lui și îmi aminteam cum El mi‑a răspuns întotdeauna larugăciunile făcute pentrucopiii noștri și pacea m‑acopleșit. Lacrimiledorului s‑au transformatîn lacrimi de recunoștințăși Îi mulțumeam pentrustatornicia și mângâiereaLui.

Când am deschisochii, am observat ofemeie cu o fetiță de vreotrei anișori, care ocupaseră locurile de lângămine, libere la decolare.Deși speram să am locurigoale lângă mine ca sămă pot întinde, m‑amgândit că probabil stewardesa știa că au nevoiede acele locuri.

M‑am uitat la mamacare se chinuia cu fiicaobosită, plângăcioasăși somnoroasă.I‑am oferit femeii pernamea și o pătură în plus casă susțină capul copilului. Cu o privire recunoscătoare, ea mi‑a explicatcă zburau deja de optore. Curând fetița aadormit, pe jumătate înscaunul ei și pe jumătateîn poala mamei.

Ni s‑a servit mâncareași am vorbit puțin întrenoi, stewardesa a venitsă strângă tăvile, iarfemeia a încercat și ea săse odihnească puțin.După câteva minute i‑amobservat o lacrimă peobraz, urmată de o alta.A încercat să și le șteargăînainte ca eu să le observ, dar și‑a dat seamacă le văzusem deja și mi‑azâmbit timid.

– Vă simțiți bine? amîntrebat‑o.

– Da, da, a spus ea. Darlacrimile continuau să‑icurgă.

Am mângâiat‑o ușor pebraț.

– Pot să vă ajut cu ceva?

După o încercare temerară de a se calma, mi‑aexplicat că și‑a dus băiatulde 16 ani la studii în StateleUnite. Mai avea alți șaptecopii, dar el era cel maimare și primul care a plecatde acasă. Deja îi duceadorul.

Am privit‑o cu uimire.Iată‑mă așezată lângă ofemeie care simțea aceleașiemoții cum am simțit și eucu doar câteva minute maidevreme, pe când măgândeam la fiica mea.

I‑am luat mâna într‑amea și i‑am spus că oînțeleg. I‑am explicatdespre fiica mea și i‑amspus și ei gândurile mângâietoare pe care le șoptiseDumnezeu inimii mele nucu mult timp în urmă. M‑aascultat cu mare atenție șimi‑a zâmbit printre lacrimicând i‑am spus că neputem ruga pentru copiiinoștri, iar apoi ne putemîncrede în Dumnezeu că vaavea grijă de ei

După ce ne‑am despărțit, I‑am mulțumit luiIisus că ne‑a păzit în timpulzborului și pentru modulperfect în care a aranjat Ellucrurile. Sunt convinsă căEl a fost cel care a aranjatca femeia să stea lângămine, ca să‑i pot transmiteși ei cuvintele și mângâierea Lui. El a vrut să nemângâie pe amândouă.