Într-o după-masă însorită, cam cu şaptezeci de ani în urmă, o fetiţă şi prietenii ei priveau prin ochiurile unui gard de plasă ghimpată un grup de bărbaţi jucând fotbal, bucurându-se de emoţia jocului şi de îndemânarea jucătorilor. Dintr-o dată, o lovitură a trimis mingea cu boltă pe deasupra gardului şi ateriză lângă copii.
„Ar fi grozav să avem o minge cu care să ne jucăm”, spuse un băiat. „Hai să o păstrăm”.
Însă fetiţa se împotrivi. „Nu-i corect din partea noastră să o păstrăm”, insistă ea, aruncând mingea înapoi peste gard.
Acest gest simplu de bunătate şi integritate avu loc în inima Germaniei la începutul anilor ’40, în timpul celui De-al II-lea Război Mondial. Jucătorii erau prizonieri de război britanici închişi într-o tabără de la marginea oraşului. Unii dintre prietenii fetiţei bombăniră. Doar jucătorii erau prizonieri – de ce să aibă ei minge când copiii nu au?
Bunătatea necesită chibzuinţă, efort şi timp. Necesită şi curaj. Curaj să stai chiar şi de unul singur pentru a susţine ceva. Curaj pentru a dărui, mai ales atunci când nu ai prea multe din ce să dăruieşti. Curaj pentru a spune „nu” indiferenţei. Curaj pentru a acţiona după cum ştii că este corect – mai ales atunci când alegerile corecte par atât de evidente încât „cu siguranţă altcineva cu mai mult timp şi cu mai multe resurse va observa şi va face ceva în legătură cu aceasta”.
Există o tărie de caracter în bunătate – tăria morală şi mentală de a face un pas înainte, de a dărui, de a crede, de a persevera, de a fi loial convingerilor tale chiar şi atunci când aceasta înseamnă să înfrunţi provocări sau să plăteşti un preţ. Acestea sunt faptele de bunătate care fac o impresie de durată.
Au trecut aproape trei sferturi de secol de atunci, dar s-ar putea să mai existe încă martori ai acelei scene de vară – şi dacă da, îmi imaginez că şi-o amintesc pe bunica mea, fetiţa de la ţară care a dat înapoi mingea de fotbal.