„Nu pot să‑o fac și gata, e prea mult de muncă pentru mine!” se plânse Robbie, cu disperare în ochi. L‑am ajutat pe Robbie cu școala din clasa I, iar acum, la începutul clasei a II-a, era copleșit de volumul de muncă.
„Câte lecții voi avea în fiecare zi? Și în fiecare săptămână? Și în fiecare lună?” Lacrimi peste lacrimi curgeau din ochii lui când ne uitam pe planificatorul anului său școlar.
Colega mea, Angela, care preda la clasele mai mari și auzise conversația, interveni. „Știi că eu pot mânca un bizon întreg?” Robbie căscă ochii cu scepticism. „Ce? Un bizon întreg? Cum?” „Da, îl pot mânca tot. Bucată cu bucată. Șmecheria este că eu nu încerc să îndes tot bizonul deodată în gura mea.”
Cu bizonul ca inspirație, eu și Robbie am stabilit un plan pentru a‑și atinge țelurile lecțiilor. Dacă și‑ar fi atins țelurile săptămânii, sau ale lunii, primea o mică recompensă. Totul a mers bine și până la sfârșitul anului școlar a putut să termine tot.
Cu câteva săptămâni în urmă vorbeam cu soțul meu despre toate lucrurile pe care le avea el de făcut. Urmau câteva termene limită, lucrurile se adunau pe masa lui iar alții îi cereau să facă mai multe decât se credea el în stare. Încercam să mă gândesc și eu la modalități prin care lucrurile puteau fi rezolvate, când Angela intră pe ușă.
Ea i‑a spus soțului meu să dea jos bizonul din farfuria lui. „Poți tăia o felie pe care să ți‑o pui pe farfurie, însă nu poți încăpea tot bizonul. Nu lua mai mult decât poți pe moment, dar curând întregul bizon va fi consumat.”
Cuvintele ei înțelepte mi‑au schimbat și mie perspectiva. De câte ori nu am încercat și eu să pun în farfurie prea mult și am ajuns copleșită de toate câte erau de făcut? Uneori ziua mea începe cu un nor copleșitor și simt că nu sunt în stare nici măcar să mă pornesc să fac ce trebuie făcut. Atunci doar îmi amintesc: „Îmbucătură după îmbucătură. Așa se mănâncă un bizon.”