Evangheliile au fost scrise cu câțiva zeci de ani după moartea și învierea lui Iisus Hristos de credincioși ai acelor vremuri. Mulțumită însemnărilor lor povestea lui Iisus, viața Lui, cuvintele Lui, faptele Lui și promisiunea Lui de mântuire s‑au păstrat și s‑au transmis de‑a lungul secolelor. Două mii de ani mai târziu, noi continuăm să citim și să studiem aceleași evanghelii ca și primii care le‑au citit.
Istoricii datează scrierea primelor trei evanghelii – Matei, Marcu și Luca – între 45 și 69 dH., iar ultima, Ioan, în jurul anului 90 dH. Deși nimeni nu știe sigur, Evanghelia după Marcu este considerată, în general, ca fiind prima evanghelie scrisă, urmată de Matei și de Luca, iar Evanghelia după Ioan a fost scrisă câteva decenii mai târziu după celelalte trei.
Scopul celor care au scris evangheliile nu a fost să dea detalii despre viața lui Iisus. Decât să prezinte faptele lui Iisus în detaliu, de multe ori rezumau cu expresii de genul „i‑a vindecat pe toți” (Luca 4:40), sau „Mergea prin târguri și sate și propovăduia” (Marcu 1:38-39). Ioan a scris la sfârșitul evangheliei sale că au fost multe alte lucruri pe care Iisus le‑a făcut care nu sunt incluse în evanghelia sa (Ioan 20:30-31).
Cei care au scris evangheliile au descris doar părțile din viața lui Iisus pe care le considerau cele mai potrivite să informeze cititorii despre cine era Iisus, ce a predicat și ce a semnificat moartea și învierea Lui și mântuirea noastră. Scopul principal a fost să împartă vestea bună, să‑i cheme pe oameni să aibă credință în Iisus și să creeze un mod prin care să‑i învețe pe nou-credincioși despre El și despre mesajul lui, ca să poată și ei, la rândul lor, să împartă acest mesaj cu alții.
Înaintea scrierii evangheliilor, mare parte din conținutul celor scrise era circulat oral. Se pare că existau ceva scrieri despre lucrurile pe care Iisus le‑a spus și le‑a făcut, după cum menționează Luca la începutul evangheliei sale:
„Fiindcă mulți s‑au apucat să alcătuiască o istorisire amănunțită despre lucrurile care s‑au petrecut printre noi, după cum ni le‑au încredințat cei ce le‑au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir unele după altele, ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor pe care le‑ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4).
Devenise important pentru informarea despre Iisus și învățăturile Sale să fie puse în scris din două motive: unul, pentru că evanghelia se răspândea prin mare parte a vastului Imperiu Roman al acelor zile. Asta însemna că apostolii și primii credincioși nu mai puteau călători până în colțurile cele mai îndepărtate ale imperiului ca să prezinte personal ceea ce au învățat de la Iisus. Iar celălalt motiv era că cei care au văzut cu ochii lor cele întâmplate îmbătrâneau, unii chiar muriseră. Povestea lui Iisus, viața Lui și învățăturile Lui trebuiau scrise pentru a putea fi păstrate și transmise mai departe, peste puterea de cuprindere a transmiterii orale.
În prima jumătate a celui de‑al doilea secol, probabil după vreo decadă, două, de la scrierea Evangheliei lui Ioan, cele patru evanghelii au început să circule împreună. În aceeași perioadă exista și o altă colecție de scrieri care circula prin biserici – scrisorile lui Pavel, numite epistole. Cu timpul, Faptele a devenit legătura dintre evanghelii și scrisorile lui Pavel, care, combinate cu celelalte epistole, au format în cele din urmă Noul Testament.