Chiar înainte să plec în India, unde urma să îmi petrec câțiva ani în muncă voluntară, o prietenă mi‑a dat un dar de rămas bun foarte original și, ceea ce am crezut eu să fie, foarte folositor. „Mă cam îngrijorează situația ta” mi‑a spus ea. „Te duci într‑o țară dificilă iar asta s‑ar putea să‑ți fie de folos”.
Pe cutiuță era inscripționat: „Cel mai mic bănuț de aur din lume”.
L‑am împachetat și l‑am luat cu mine în India, apoi în Nepal.
Prietena mea a avut dreptate – nu mi‑a fost întotdeauna ușor și am avut multe greutăți de diferite feluri, de la boli tropicale până la dificultăți financiare. Nu am dus niciodată lipsă de cele necesare traiului, dar de multe ori a trebuit să renunțăm la lucrurile suplimentare.
Uneori ajungeam să vorbesc cu soțul despre vânzarea bănuțului, dar ne hotărâsem să fie doar pentru urgențe și să nu ne atingem de el decât dacă era absolut necesar. Și ori de câte ori apărea subiectul ajungeam la concluzia că nu era o situație chiar așa de disperată și îl puneam înapoi în valiză.
După opt ani ne‑am întors în Europa și într‑o zi am trecut pe lângă un magazin numismatic și m‑am întrebat oare cât valora bănuțul meu. Câteva zile mai târziu l‑am adus spre evaluare.
Am fost foarte dezamăgită când examinatorul cumsecade mi‑a spus că bănuțul meu nu valora decât aurul din care era făcut – ceea ce nu era prea mult ținând cont că era „cel mai mic bănuț de aur din lume”.
Deci, în toți acei ani în care credeam că aveam un fond de urgență în acel bănuț nu eram decât naivi? M‑a copleșit un sentiment mixt de dezamăgire și de jenă și aproape să arunc bănuțul. Mi s-a părut că nu ar fi fost o mare pierdere.
Însă mai târziu mi‑am dat seama că bănuțul era simbolul credinței noastre. L‑am păstrat în tot acel timp; nu l‑am pierdut. Dar, pentru că am umblat prin credință, Dumnezeu nu ne‑a înșelat așteptările de a ne da cele necesare.
Încă avem bănuțul, iar acum este un memento foarte prețuit. Din punctul meu de vedere chiar a câștigat valoare.