M‑am născut în 1955 într‑o familie din clasa muncitoare. Pe vremea aceea Germania se reconstruia după dezastrul Celui De‑al II‑lea Război Mondial. „Muncește din greu și strânge din dinți” părea să fie motto-ul familiei mele. Viața era dură, lucrurile necesare erau greu de procurat, iar părinții mei munceau amândoi, lăsându‑ne pe mine și pe sora mea singure după-amiezile după școală. Pe atunci nu se prea vorbea despre credință sau rugăciune, nici măcar să vorbești despre emoțiile tale.

Dar apoi am fost diagnosticată cu o boală musculară cronică care îmi deforma spatele. Singură și copleșită de emoție în acele zile de tratamente și fizioterapie la nesfârșit, m‑am simțit minusculă și nesigură, precum o bărcuță purtată încolo și‑ncoace de valurile înspumate.

Cam tot pe atunci o licărire de credință începea să‑mi lumineze întunericul. Aveam 12 ani și am observat că ori de câte ori cântam imnul lui Martin Luther „Ein feste Burg ist unser Gott” („Dumnezeu nostru este o fortăreață puternică”) în timpul orelor de religie de la școală, simțeam cum inima mi se încălzește și prindeam curaj.

În ziua confirmării mele am mai făcut un progres în credință. Am spus mărturia de credință și L‑am invitat pe Iisus în viața mea în vechea capelă de piatră din satul nostru și era o zi ploioasă de toamnă. Această experiență mi‑a rămas întipărită în inimă și mi‑a adus niște liniște sufletească și încredere.

Mai târziu, precum mulți tineri din vremea mea, am plecat în „pelerinaj” prin Orientul Mijlociu, India și până în Nepal, în căutarea sensului și scopului vieții. Din păcate, după aproape doi ani de călătorie cu niște prieteni într‑o rulotă rablagită, m‑am trezit rămasă singură într‑un orășel din nordul Indiei, în convalescență după ce fusesem grav bolnavă de hepatită. Într‑o dimineață cețoasă și mohorâtă, s‑a întâmplat un lucru foarte curios.

În motelul sărăcăcios în care stăteam am întâlnit un grup de tineri misionari care m‑au invitat să stau în casa lor până mă făceam bine. Bunătatea și dedicarea lor și simpla lor credință m‑au mișcat profund.

În timpul devoțiunilor lor de dimineață, mi‑a atras atenția un pasaj din Biblie: „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într‑o țarină. Omul care o găsește o ascunde; și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea”.1 Mi‑am dat seama că sufletul meu nu era însetat după faimă, succes sau bogăție, ci după sens, scop și pace.

De atunci viața mea s‑a desfășurat în feluri inexplicabile, am cunoscut atât urcușuri cât și coborâșuri, însă comoara credinței pe care am găsit‑o cu ani în urmă m‑a purtat prin toate furtunile cu încrederea că Dumnezeu este mereu cu mine și vrea ce este mai bine pentru mine.


  1. Matei 13:44