Luke, un student tânăr într‑o metropolă industrială de pe coasta Africii de vest, privea decurajat prin fereastra crăpată. Erau mai bine de doi ani de când nu își văzuse părinții vârstnici care trăiau într‑un oraș îndepărtat și spera să ajungă la ei de Crăciun.
Însă problema era mereu aceeași: banii. Datorită crizei economice nu își găsea de lucru decât cu jumătate de normă și din câștigurile modeste de‑abia trăia, unde să mai plătească prețul biletului de autobuz, care mai și creștea considerabil de sărbători.
Și‑a luat privirea de la fereastră și și‑a acoperit fața cu palmele, gândindu‑se ce să facă.
Mai târziu în seara aceea, își întrebă un prieten bun dacă n‑ar putea să‑l ajute cu costul transportului. Din păcate prietenul era și el strâmtorat financiar. „Dar”, spuse el, „dacă crezi că Dumnezeu vrea să‑ți vizitezi părinții, El va face o cale. Biblia spune că ʼcu Dumnezeu nimic nu este imposibilʼ.1 Amândoi ducem lipsă de bani acum, dar Dumnezeu nu duce lipsă de nimic. Știu că El te poate duce acolo și poți dovedi asta pornind la drum chiar mâine.”
„Dar nu am mașină”, răspunse Luke.
„Dar ai picioare”, îi răspunse prietenul lui.
„Să merg? Nu pot să merg pe jos așa o distanță!”
„Știu și Dumnezeu știe. Dar pe moment ai două variante: poți să alegi să stai acasă mâine și probabil că nimic nu se va întâmpla, sau poți alege să‑ți începi călătoria și atunci ceva se va întâmpla. Dacă pornești și încerci, Dumnezeu va face o cale pentru tine.”
Ziua următoare Luke se porni în direcția orașului său. În rucsac avea un teanc mare de broșuri evanghelice și preț de o oră a tot împărțit broșuri celor pe care‑i întâlnea – trecătorilor, negustorilor ambulanți, cumpărătorilor și cerșetorilor de la marginea drumului.
Apoi ajunse la o stație de autobuz aglomerată, împărți broșuri celor ce așteptau neliniștiți să urce în autobuzul aglomerat. Autobuzele erau atât de aglomerate că, chiar dacă ar fi avut bani de bilet tot nu ar fi avut și loc să stea jos. I-a revenit sentimentul de dezamăgire din ziua precedentă dar l‑a alungat din minte și a continuat să meargă.
A ajuns la o intersecție aglomerată și pe când aștepta pe marginea drumului să traverseze l‑a scos din gândurile sale zgomotul unei mașini care se apropia. Se întoarse și văzu un Suburban argintiu venind din curbă în spatele lui.
„Bună dimineața”, îi spuse șoferul, privindu‑l prin geam. „Te‑am văzut mai devreme, eram pe partea cealaltă a stației de autobuz, băgam benzină. Mi‑am dat seama după rucsac că mergi undeva dar nu te‑ai urcat în autobuz. Când te‑am văzut din nou am decis să opresc. Unde te duci?”
Luke îi spuse și adăugă discret că nu are bani pentru biletul de autobuz.
„Și familia mea locuiește acolo!” excalmă șoferul. „De fapt eu chiar mă duceam acolo pentru sărbători. Poți să vii cu mine”.
Iar Luke, încântat, și‑a găsit un mijloc de transport. Urcând în mașină și‑a amintit de versurile cântecului pe care‑l auzise mai demult:
Știu că Domnul va face o cale pentru mine.
Dacă mă încred și nu mă îndoiesc
El cu siguranță le va rezolva.
Știu că Domnul va face o cale pentru mine.
Și când l‑am auzit pe pastor spunând povestea lui Luke și miracolul lui de Crăciun, am știut că Dumnezeu va face o cale și pentru mine când pășesc cu credință pe calea voii Sale.
- Luca 1:37, traducere din engleză ↑