Existe sute de cărți și de bloguri despre cum să crești copii. Poți găsi nenumărate modalități de a adormi bebelușul, de a căra bebelușul, de a hrăni copilul mic, de a învăța copilul să citească și zeci de tehnici cum să‑l motivezi. Dar începe să cauți cărți și sugestii despre adolescenți și piața ofertei se subțiază semnificativ. Cred că știu de ce. Noi, părinții de adolescenți, nu vrem să atragem prea mult atenția asupra noastră, ca să nu pară evident că nu știm ce facem! Eu am un deceniu de experiență parentală cu adolescenți și trei la mine în casă și tot mă simt necalificată pentru acest subiect.
Ce pot spune este că în această ultimă fază a „copilăriei” am simțit că Dumnezeu a pus o pauză gentilă în inima mea, arătându‑mi că nu sunt eu cea care le ține pe toate laolaltă, fie prin bunătatea, sau înțelepciunea sau prezența mea. Și, de asemenea, nu sunt eu cea care le‑ar distruge viitorul din lipsa acestora. Depinde din ce în ce mai puțin de mine.
Este cam neliniștitoare tranziția de la mamă de copii mici a căror supraviețuire depinde, literal, de prezența mea zilnică, la rolul de sfătuitor. Uneori simt că inima‑mi stă‑n gât când îi văd că se chinuie sau că suferă dar rezistă ajutorului și sfatului. Uneori mă incomodează cum vorbesc sau ce fac, știind că s‑ar putea să se întoarcă împotriva lor, dar nu‑i pot proteja de lecțiile vieții și nici nu vreau. De cele mai multe ori, bineînțeles, este minunat să‑i văd că se realizează, că au succes, că învață, se maturizează și cresc!
Ezit să le numesc sugestii, fiindcă nu sugerez că știu mai multe decât alții, dar iată aici câteva lucruri care mă ajută pe mine acum:
Rugăciunea. Rugăciunea este locul meu de siguranță. Acolo pot să‑mi aduc temerile și speranțele și visele și să le predau pe toate lui Iisus.
Dă drumul. Încerc să nu rămân blocată în viețile copiilor mei în niciun fel. Există multe cotituri în drumul lor.
Să fii în preajmă. Ei au în continuare nevoie de un sfătuitor, de un antrenor și de un suporter. Pot să fiu eu asta.
Dă‑le timp. Timpul înseamnă iubire. Să‑ți faci timp pentru ce au ei nevoie înseamnă foarte mult. Fă‑le din când în când curat în cameră, învață puțin despre ce îi interesează pe ei, vorbește cu ei (chiar dacă, de obicei, vor asta târziu în noapte).
Comunică încredere. Să arăți că ești încrezător în capabilitățile lor de a‑și rezolva situațiile și să‑i încredințezi că au libertatea să eșueze și să învețe și că este important să încerce din nou.
Călăuzește‑i către Iisus și către Cuvântul lui Dumnezeu. El nu încetează să le fie loial și adevărat chiar dacă credința lor se clatină.
Întreabă‑mă și peste un an și probabil voi avea mai multe de spus și poate pe unele să le retractez. Dar, cel mai important, probabil, este că învăț și învăț cum să învăț. Noroc nouă tuturor.