Câteva luni după nașterea celui de‑al treilea copil mă tot chinuiam să‑mi revin după „criza post-natală”. Rutina mea zilnică era un cerc vicios continuu de munci și termene limită care mi se părea că nu mă duc nicăieri, fără să mai menționez că aveam un nou-născut ce avea constant nevoie de îngrijirea mea. Mintea mea era mereu obosită și inima împovărată. Nu‑mi puteam da seama că mă dobora.

Soțul meu, în schimb, trecea printr‑o perioadă în care era foarte motivat. Se trezea devreme să studieze și să muncească și încerca mereu să‑și umple timpul cât putea mai bine. Deoarece eu nu arătam aceeași motivare m‑am depăratat cumva de el. Presupun că, într‑un fel, eram geloasă de progresul lui și supărată pe mine că nu mi‑am revenit pe cât de repede aș fi dorit.

În cele din urmă mi‑am făcut curaj să‑i spun soțului despre declinul emoțional pe care îl trăiam, sperând ca măcar așa să mă înțeleagă de ce nu aveam viața în control. El m‑a ascultat cu răbdare și mi‑a spus simplu că, deși se întrebase în legătură cu mine, a vrut să‑mi dea timp să mă adun cu toate câte mă confruntam. Deși nu m‑a pus pe picioare imediat, cel puțin m‑am simțit ușurată că i‑am putut spune prin ce treceam, cel puțin m‑a ajutat că am pus în cuvinte.

Mai târziu în acea săptămână soțul meu a trebuit să plece pentru câteva zile în interes de serviciu. Era prima oară plecat de când se născuse al treilea copil al nostru. M‑a suprins ce repede mi‑am revenit sufletește în acele câteva zile și cât de adevărată este vorba „absența apropie”. În ciuda distanței dintre noi am simțit renăscând în mine iubirea și admirația pentru el. Am văzut clar cum se potrivea el perfect în viața mea – ca soț, tată al copiilor noștri și ca prieten.

Sper să pot păstra aprecierea binecuvântărilor din viața mea – soțul, copiii, iubirea și fericirea care îmi luminează lumea mea – în toate zilele, chiar și în cele care par mohorâte.  Amintirea și aprecierea iubirii care îmi umplu lumea mă însuflețește. Îmi amintesc cât de binecuvântată sunt cu adevărat.