Stătea în pat învelit în cearșafurile albe de spital și cuplat la un labirint de tuburi și de fire. De‑abia l‑am recunoscut – fața palidă, obrajii supți – dar când și‑a deschis ochii și mi‑a zâmbit, abia m‑am abținut să nu‑i sar în brațe, ca pe vremuri. Bunicul, pe care îl iubeam mai mult ca pe oricine din lume, suferise un infarct serios.

Bunicul fusese atât prietenul meu cel mai bun, cât și confidentul și sfătuitorul meu atunci când am avut probleme cu prietenii sau cu frații. Eram cea mai mică din familie, timidă, deșirată și nesigură pe mine, dar bunicul știa întotdeauna cum să mă încurajeze atunci când aveam nevoie. Dacă aveam nevoie de un prieten, el se juca cu mine. Dacă aveam nevoie de un umăr pe care să plâng știam unde să găsesc unul. Îmbrățișarea călduroasă a bunicului era cel mai liniștitor loc din lume! Dacă aveam nevoie de corecție, el mă corecta, cu fermitate dar cu blândețe. El putea pătrunde până în străfundurile inimii mele să mă motiveze să doresc să mă schimb spre bine. Se și ruga mult și îmi amintea și mie adesea că rugăciunea este cea mai sigură modalitate de a face ca lucrurile bune să se întâmple.

Aveam 14 ani, de‑abia ieșisem din copilărie, când am fost chemați la spital. Unul câte unul, de la cel mai mare până la cel mai mic, am intrat în salonul bunicului ca să‑l vedem câteva minute.

După un zâmbet și un „bună” de‑abia auzit, dar vesel, bunicul m‑a luat de mână. „Joyce, tu ai fost mereu nepoata mea cea mică preferată. Știu că uneori îți este greu să‑ți găsești locul. De multe ori simți că nu știi ce să faci și te îngrijorezi că nu ai valoare. Dar vreau să știi că Dumnezeu te iubește și are un plan special pentru viața ta”.

Atunci mama m‑a atins ușor pe umăr și mi-a făcut semn să părăsesc salonul. „Bunicul are nevoie să se odihnească”, mi‑a spus ea.

După două zile l‑am văzut din nou pe bunicul. De data asta era îmbrăcat în costumul lui cel mai bun și stătea întins în coșciug. Copleșită de mirosul grămezii de flori, am petrecut un ultim moment cu el. De data asta nu și‑a mai deschis ochii lui albaștri. Eram cutremurată de teamă și de emoție când m‑am apropiat. Dar apoi i‑am văzut fața, iar zâmbetul lui radiant mi‑a spus că totul este bine. Bunicul a murit tot așa cum a trăit – zâmbind. Oamenii au vorbit zile întregi despre zâmbetul bunicului. Domnul de la pompe funebre a spus că a încercat, fără succes, să îi schimbe expresia feței fiindcă nu mai văzuse așa ceva și i s‑a părut ciudat. Bunicul nu ne‑a lăsat prea multe în ceea ce privește banii sau averea; ultimul lui testament a fost zâmbetul de liniște și mulțumire de pe fața sa.

Familia mea a mers întotdeauna la aceeași biserică dintr‑un orășel de provincie atât de mic că nici nu apare pe harta Statelor Unite de nord-est. În fiecare duminică bunicul ajungea cu cel puțin 20 de minute mai târziu. Și în fiecare duminică era urmat de un grup de vreo 30 de copii. Aceasta era mica lui muncă pentru Domnul, să‑i adune pe copiii din familiile sărace care trăiau pe dealuri și să‑i aducă la biserică.

Odată eram într‑o bancă dintr‑un oraș învecinat când un tânăr om de afaceri l‑a auzit pe tatăl meu când și‑a spus numele.

„Hancock?” întrebă tânărul. „Sunteți rudă cu Ed Hancock?” A explicat apoi că bunicul îl ducea și pe el la biserică când era copil.

„A fost plăcut, dar ceea ce mi‑a schimbat cu adevărat viața a fost când mi‑a spus ʼȘtiu că provii dintr‑o familie săracă și că te îngrijorezi uneori că nu valorezi prea mult, dar vreau să știi că Dumnezeu te iubește și că El are un plan special pentru viața taʼ ”.

În anii adolescenței și la facultate am avut de‑a face cu profesori atei și cu prieteni sceptici, ceea ce mi‑a pus la încercare credința. Dar chiar și când eram la pământ, tot îmi aminteam de zâmbetul și de credința bunicului.

Patru decenii mai apoi mi‑am dat viața lui Dumnezeu ca să văd ce poate face El cu un nimeni ca mine. De atunci am lucrat în 10 țări împărțind iubirea lui Dumnezeu oamenilor și prezentându‑L pe Iisus. Mi‑am depășit timiditatea, am vorbit în fața unor mulțimi de oameni, am condus seminarii și am învățat sute de copii, adolescenți și tineri adulți. Am făcut multe lucruri pe care timida Joyce de 14 ani nici măcar nu visa că le‑ar putea face.

Iar Dumnezeu continuă să aducă oameni speciali în calea mea. Le văd teama și timiditatea și îi iau de mână. Fără să gândesc, cuvintele îmi ies din gură: „Uneori nu știi ce să faci și te îngrijorezi. Dar Dumnezeu te iubește și are un plan special pentru viața ta”.