Urcușul vindecător

„Dacă urcăm acest munte atunci nu mai există nimic ce nu putem depăși, împreună!”

Mi‑l amintesc pe tata care încerca să zâmbească și să pară optimist când ne‑a arătat muntele stâncos aflat la vreo 30 de metri de autostradă. Eu aveam 13 ani și mergeam cu tatăl și cu fratele meu prin deșertul mexican, stâncos și arzător, înapoi în SUA ca să ne rezolvăm niște treburi.

Părinții mei erau cu muncă misionară în Mexic, iar mie îmi plăcea să fiu tot timpul cu ei. Viața era frumoasă acolo și îmi plăcea foarte mult.

Însă în acea perioadă lucrurile nu mergeau prea bine. Părinții mei aveau ceva probleme în căsnicie și s‑au hotărât să trăiască câteva luni separat. Mama se mutase de câteva săptămâni, iar eu mă întrebam și mă îngrijoram dacă se va mai întoarce.

Pe parcursul călătoriei tata era mult cu mintea la dificultățile situației. Era trist, îngrijorat și obosit. În aer se simțea oboseala și nesiguranța. În același timp, a început să ne doară pe toți trei capul, în mare parte de la căldură, dar și de la emoții. Îmi amintesc că simțeam că ne vor podidi pe toți lacrimile. Ne‑am simțit așa cam tot drumul când, deodată, tata a oprit mașina.

Puteam să‑i văd fața. Lacrimile pe care și le oprise până atunci au început să‑i lucească în ochi, a coborât din mașină și ne‑a spus să‑l urmăm. Fără tragere de inimă – așa cum sunt adolescenții – ne‑am coborât încet din mașină. La cam 30 de metri de noi era un colț de stâncă. Avea cel puțin 60 de metri înălțime și nu era nici o cărare care să ducă în vârf.

Soarele ne bătea în cap și strângeam din ochi ca să vedem stâncile, apoi ne întorceam repede capul în toate părțile să verificăm să nu fie vreun șarpe cu clopoței sau vreun coiot. Stăteam acolo în liniște și ne întrebam ce să facem, când tata ne‑a vorbit:

„Dacă urcăm acest munte atunci nu mai există nimic ce nu putem depăși, împreună!”

Avea, cumva, certitudinea că această provocare ne va aduce alinarea de care aveam nevoie.

În mod surprinzător, eu și fratele meu, oricât de rău ne simțeam, nu am protestat. Ne‑am uitat la stâncă și am simțit o motivație să încercăm. Eram obosiți, bolnavi și triști, însă privind către vârf știam că mă voi simți mai bine când voi ajunge acolo, când voi cuceri stânca.

Am lăsat mașina pe marginea drumului și fără să privim în urmă sau să ne oprim să luăm ceva cu noi, am început să urcăm. După zece minute de urcat am început să schimbăm câteva cuvinte precum „Mulțumesc, tata!” sau „Hei, ce rapid ai fost!” în timp ce ne croiam drumul printre stânci și crăpături. În felul acestea depășeam mai ușor disconfortul și ne ajuta să ne concentrăm pe ceea ce aveam de făcut.

Acum, când mă gândesc în urmă la acea cățărare, parcă lăsam în urmă toată durerea și toate temerile cu fiecare pas pe care îl făceam. Ne ridicam mâinile și ne lăsam în seama lui Iisus spunându‑I: „Avem încredere în Tine”.

Aveam atât de multe emoții și întrebări nerostite pe inimă. Încercasem să fiu tare de dragul tatei și nici nu îmi dădusem seama de toate acele sentimente și temeri. Însă în timp ce urcam am simțit de parcă toate poverile și îngrijorările îmi cădeau de pe umeri și le lăsam în urmă, în spatele fiecărei stânci pe care o depășeam.

Ne‑a luat vreo două-trei ore, în soarele arzător, să ajungem în vârf, iar atunci a început să bată vântul și soarele să apună în culori splendide de portocaliu și galben. Eram fără suflare, atât din cauza urcușului, dar și datorită frumuseții panoramei cu care am fost binecuvântați. Am râs, am vorbit și am simțit iubirea marelui nostru Creator. Ne‑am debarasat de probleme, iar zâmbetul ne‑a revenit pe fețe. Deși eram epuizată, îmi amintesc că m‑am simțit atât de vie și de liberă.

Am coborât de pe acel munte schimbați și reînnoiți. Pur și simplu știam că totul va fi bine. Și așa a fost, chiar și faptul că părinții mei și‑au aplanat diferențele iar mama s‑a întors. Dumnezeu ne‑a atins prin frumusețea naturii Sale și prin ilustrarea simplă cu urcușul muntelui; El ne‑a arătat că nu era nimic ce nu puteam depăși! Și S‑a asigurat că vom simți iubirea și prezența Sa.

Am două motive pentru care nu voi uita niciodată acest urcuș:

Primul motiv este că am simțit atât de clar prezența lui Iisus. Când stăteam în vârful muntelui m‑am simțit bucuroasă, în siguranță și iubită, deși emoțiile mele anterioare nu mă făceau să mă simt deloc astfel. Era ceva nepământesc și supranatural.

Al doilea motiv era că am înțeles foarte clar că nu trebuia să mă „vindec” singură. Nu trebuia să mă chinui să îmi depășesc emoțiile. Nu trebuia să fac ceva, nu eram în genunchi în chinuri și disperare. Nu am făcut decât să mă relaxez și să‑L las pe Iisus să vorbească inimii mele prin vânt și prin munți și prin acel sentiment de bucurie că am ajuns în vârf. Nu am făcut decât să mă arunc în brațele Sale puternice, sigură că El mă va prinde.