Una dintre poveştile mele preferate din Biblie este şi o lumină călăuzitoare pentru mine de când am lucrat pentru prima oară voluntară într-o ţară străină în 1978. De atunci, de-a lungul anilor, lucrul acesta a fost pentru mine atât o promisiune pe care mă puteam baza, cât şi un imbold pe care nu-l puteam ignora.
Iată povestea: Dumnezeu a trimis o secetă ca să pedepsească Israelul de răutăţile lor, iar izvorul lângă care stătea Ilie secase şi nu mai avea hrană. Dumnezeu i-a spus atunci să meargă într-un oraş numit Sarepta unde urma să întâlnească o văduvă cu o inimă bună şi cu credinţă în Dumnezeu, care îi va da cele necesare traiului în timp ce el îşi va continua misiunea.
Pe când se apropia de oraş Ilie întâlneşte o femeie care strânge surcele la poarta oraşului şi simte că ea era cea despre care îi spusese Dumnezeu. Obosit şi înfometat, el îi cere nişte apă şi o bucată de pâine.
Ea se uită la el surprinsă şi îi răspunde că nu are nici o pâine ci doar puţină făină şi ulei din care să mai facă o ultimă bucată pentru ea şi fiul ei. Aceea urma să fie ultima lor masă înainte ca să moară de foame.
Atunci Ilie îi cere o favoare imposibilă: „Pregăteşte-mi întâi mie o mică turtă şi pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.” Apoi el o asigură că Dumnezeu îi va binecuvânta sacrificiul: „Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului”. 1 Văduva făcu aşa cum îi ceruse Ilie iar Biblia consemnează că de atunci făina şi uleiul nu i s-au mai terminat şi că a avut suficient de mâncare pentru ea şi fiul ei pe toată perioada foametei. Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea. 2
Reflectând asupra anilor mei de voluntariat cu un buget restrâns, îmi dau seama că am şi eu o poveste asemănătoare de spus. Primeam aproape în fiecare zi cereri de ajutor. Uneori era vorba de o mamă singură, fără slujbă, şi copiii ei, sau un grup de bătrâni întâlniţi într-una din misiunile noastre în zona rurală, sau un străin care tocmai a fost jefuit, sau orfani flămânzi care de-abia supravieţuiau în instituţii prost finanţate, sau vreun vecin ce rămăsese fără un anumit lucru şi lista se continua la nesfârşit.
În Kenya am fost puşi în faţa deciziei de a dărui sau nu de multe ori pe zi, chiar şi atunci când eram noi înşine la fundul sacului. Şi eu aveam 7 copii ai mei de crescut şi de multe ori simţeam că am o scuză legitimă de a nu dărui. Însă atunci simţeam în inimă impulsul lui Dumnezeu de a încerca să ajut acolo unde era nevoie.
Chiar până în prezent, după 35 de ani de dăruire, încă avem suficient. Cămara noastră este precum vasul de făină al văduvei care nu s-a golit niciodată, iar rezervorul de benzină al maşinii precum ulciorul cu ulei care nu s-a golit niciodată. Ciclul de dăruire a fost răsplătit cu umplerea cămării noastre până la revărsare, iar noi am continuat să dăruim, doar ca să fim din nou acoperiţi de bunătatea lui Dumnezeu.