Recent eu şi Maria ne-am întors dintr-o călătorie în Elveţia unde am stat la nişte prieteni care locuiau lângă un lac. Când eram acolo, de multe ori am admirat de la fereastră lacul minunat şi munţii din împrejurime. Îndeosebi un anumit munte mi-a atras atenţia. Se ridica ca o stâncă imensă şi în fiecare dimineaţă când trăgeam draperiile mă uitam la el şi mă minunam cât de maiestuos şi impozant este deasupra lacului.
De fiecare dată când intram sau ieşeam din casă mă opream câteva clipe ca să admir priveliştea şi de fiecare dată ajungeam să-mi concentrez atenţia asupra acelui munte. În unele zile cerul era albastru şi clar iar muntele părea atât de aproape că parcă îţi venea să-ţi întinzi mâna şi să îl atingi. Într-o zi jumătatea de sus a muntelui a fost acoperită de nori şi nu se puteau vedea decât copacii din jumătatea de jos a muntelui. Într-o altă dimineaţă, din cauza ceţii, muntele nu se putea vedea deloc.
În ultima noastră dimineaţă în Elveţia m-am gândit la unii prieteni şi la diferitele experienţe şi provocări cu care se confruntă. Unul dintre ei s-a văzut de la o zi la alta pus în situaţia de a se lupta cu o boală severă care îi punea în pericol viaţa şi care a necesitat luni întregi de spitalizare şi incertitudinea că se va face bine. Un cuplu aveau planuri ca să-şi îmbunătăţească situaţia financiară dar în ultimele clipe planurile lor s-au spulberat. Un alt prieten îşi muta familia într-o altă ţară fără să cunoască toate detaliile despre cum se vor descurca financiar odată ajunşi acolo. Munca creştină de ani de zile a unui alt cuplu se încheia iar ei nu ştiau încă ce dorea Dumnezeu ca ei să facă în continuare. Slujba unui alt bărbat se încheia în acelaşi timp în care el şi soţia lui făceau faţă la o boală în familie iar el nu putea să-şi caute încă o altă slujbă.
Gândindu-mă la aceşti dragi prieteni ai mei şi la mulţi alţii care fac faţă la incertitudini în viaţa lor, mi-am amintit de ceea ce am observat privind muntele zilele trecute – faptul că în unele zile muntele se vedea atât de clar, era evident că era acolo, pe când în alte zile anumite părţi din el erau mai neclare, iar în ziua cu ceaţă nu se vedea deloc. Şi totuşi, indiferent de vreme, chiar şi atunci când nu putea fi văzut, muntele era acolo. Ceaţa, norii sau furtunile ar putea face muntele mai greu de văzut, sau chiar invizibil, însă el este tot acolo, puternic şi nemişcat.
Eu am fost impresionat de curajul acestor oameni şi a multor altora ca ei care au făcut faţă la situaţii incerte în viaţa lor cu o credinţă profundă, chiar şi atunci când prezenţa lui Dumnezeu în vieţile lor era mai puţin evidentă. Mi-a venit în minte versetul biblic „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”.1 Adevărul este că, precum muntele, Dumnezeu, în toată măreţia Sa, este acolo, tot timpul. Faptul că noi Îl vedem sau Îl simţim este irelevant pentru faptul că El este acolo. Prin toate furtunile vieţii noastre, prin momentele de incertitudine, confuzie sau credinţă slăbită, prin temeri, întrebări, îndoieli şi pierderi El este acolo.
Uneori lucrurile sunt luminoase şi însorite în viaţa noastră iar binecuvântările lui Dumnezeu se văd foarte clar. Alteori, precum situaţia în care vârful muntelui era acoperit de nori, este puţin mai greu să-I vedem sau să-I simţim prezenta; iar în ceaţa groasă a incertitudinii ar putea chiar să-I pui sub semnul întrebării existenţa. Însă El este precum muntele; nimic nu se schimbă din partea Sa. El este acolo, solid, nemişcat, iubind mereu, îngrijindu-se mereu şi nu dă greş niciodată. Vechiul Testament Îl numeşte de multe ori pe Dumnezeu „Stânca”. „Cine este o stâncă, în afară de Dumnezeul nostru?”[Psalmul 18:31]
„Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă, şi întăritura mea!”2
„El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.”[Psalmul 62:2]
Privind la acest munte – această stâncă gigantică ridicându-se deasupra lacului – m-a făcut să mă gândesc la stabilitatea lui Dumnezeu, la siguranţa prezenţei Sale şi a ajutorului Său, indiferent de circumstanţe. Poate că noi ne îngrijorăm sau ne temem; poate că ne îndoim sau suntem nesiguri. Furtunile care par uneori să ne înghită pot face să pară că El nu este acolo, că nu ne ascultă sau că nu Îi pasă. Însă realitatea este că furtunile, ceaţa şi vânturile vieţii nu afectează prezenţa lui Dumnezeu tot atât cum aceste elemente ale naturii nu afectează acel munte.
Dumnezeu este acolo, tot timpul. El nu ne va lăsa sau nu ne va părăsi niciodată.[Vezi Evrei 13:5.] Credinţa noastră poate eşua însă El nu depinde de credinţa noastră, căci El este Stânca, muntele, cel credincios de care putem depinde. Întotdeauna.