Sfârșitul rolului ei

Vanessa îmi făcea cu mână când ușile se închideau, iar eu am privit trenul cum îmi lua o prietenie de șase ani. Eu și Vanessa ne întâlnisem în liceu și ne‑am împrietenit fiindcă ne plăcea amândoura să scriem povești și aveam aceleași gusturi la capitolul romane. Așa am trecut împreună prin urcușurile și coborâșurile adolescenței. Acum ea a primit o bursă de studii și pleca în străinătate să își ia diploma, iar eu am rămas să mă lupt cu sentimentul că plecarea ei mi‑a răvășit viața. Știam, bineînțeles, că într‑o zi vom pleca de acasă și vom merge fiecare pe drumul ei, dar acum, că s‑a întâmplat cu adevărat, mă simțeam deprimată.

În primele săptămâni după plecarea ei, mi‑am dat seama cât de mult am depins de ea. În loc să petrec timp și cu mulți alți prieteni diferiți, stăteam în zona de siguranță cu Vanessa și cu doar câțiva prieteni comuni. Era mai ușor să accept punctele de vedere ale unei persoane atât de agreabile și de inteligente precum Vanessa decât să îmi formez părerile mele proprii despre toate lucrurile. Spre exemplu, eu urmam întotdeauna părerile Vanessei în ceea ce privește cărțile pe care să le citesc și filmele pe care să le urmăresc.

Deși nu este rău să fii loial, mi‑am dat seama că eram șovăielnică să îmi asum riscul de a avea propriile păreri care să îmi modeleze viața. Deși admiram curajul Vanessei de a lăsa în urmă lucrurile familiare și de a‑și urma visul, eu eram îngrozită că trebuie să trec prin turbulența emoțională a maturizării fără confirmarea și susținerea emoțională a prietenei mele cele mai bune.

Eu și Vanessa am ținut legătura în primul an, dar treptat ne‑am îndepărtat. Pe atunci m‑a durut inima că nu puteam păstra prietenia noastră. Însă acum, dacă privesc în urmă, îmi este clar că mutarea Vanessei a fost un imbold pentru progresul meu personal.

Am fost forțată să îmi fac noi prieteni, să fac greșeli, iar apoi să mă ridic și să stau pe propriile mele picioare. Faptul că nu am mai putut să‑i cer ei sfatul pentru toate m‑a făcut să îmi cercetez mai mult inima mea și să gândesc singură. Deși în acea perioadă mă simțeam singură și abandonată, acum înțeleg ceea ce a scris Faraaz Kazi despre prietenie: „Unii oameni vor pleca, dar acesta nu este sfârșitul poveștii. Acesta este sfârșitul rolului lor în povestea ta”.