Să ai puterea să ierți

Eu am descoperit puterea iertării într‑o după-amiază de iulie, în 1976. Eram sub regimul lui Idi Amin, când Uganda era într‑un moment de stagnare – locurile de muncă, economia, infrastructura, educația, totul. Eu eram studentă la Universitatea Makerere și de asemenea eram proaspăt căsătorită și așteptam un copil.

Deoarece universitatea nu avea fonduri iar profesorii nu aveau combustibil pentru vehiculele lor ca să ajungă la universitate, nu veneau să ne învețe. Așa că noi, studenții, mergeam în fiecare dimineață la bibliotecă și citeam acolo sau împrumutam cărți în cameră. Idi Amin nu era școlit și de aceea nu înțelegea situația noastră. El considera că era un protest împotriva lui și de aceea trimitea regulat soldați prin campusul universitar ca să ne terorizeze.

La momentul respectiv soțul meu lucra în nordul țării, la graniță cu Sudanul. Din când în când venea în Kampala, sau eu mergeam la el în vizită și petreceam câteva zile împreună. Atunci chiar venise în vizită în weekend iar luni dimineața m‑a dus la universitate. Când am ajuns în camera mea colega mea de cameră, Judith, și o altă prietenă, Brenda, mi‑au spus că soldații au tot venit într‑o altă parte a campusului și au spart lucruri și au bătut studenți.

Nu era prima oară. Din când în când camioane cu soldați veneau și îi luau la bătaie pe unii dintre băieți. Noi, fetele, țipam la soldați de la balcoanele camerelor noastre, spunându‑le să se oprească, iar ei țipau la noi că suntem proaste și nu știm nimic. Eram obișnuite să nu fim atacate de ei fiindcă eram femei.

Dar pe la prânz, în lunea aceea, cineva a bătut la ușa noastră. Am crezut că sunt niște prieteni care ne joacă o farsă și am țipat „Plecați, soldaților!” și am râs. Știți cum sunt studenții. Însă ciocăniturile în ușă au devenit mai puternice și ne‑am dat seama că erau, de fapt, soldații!

Eu și Brenda am fugit pe balcon și ne‑am ghemuit pe jos. Judith a sărit în patul ei și s‑a acoperit cu pătura. În câteva clipe soldații au spart ușa cu atâta forță că au sărit bucăți de ușă în toate părțile, până în balcon. Soldații au dat buzna în cameră țipând. În mod miraculos nu au văzut‑o pe Judith în pat, însă ne‑au găsit pe Brenda și pe mine pe balcon. Îmi amintesc gândindu‑mă Asta e! Când soldații căutau pe cineva anume, era sfârșitul acelui om.

Ne‑au tras de pe balcon și ne‑au împins cu armele prin cameră și pe coridor. Un soldat a rămas în urmă și a răsfoit hârtiile noastre. Judith îl putea auzi la doar câțiva pași de ea, dar el nu a văzut‑o pe ea.

„V‑am găsit! V‑am găsit!” țipau către mine, crezând că eu sunt un fel de lider. Când am ajuns la capul scărilor ne‑au împins în jos. Când ne ridicam ne împingeau din nou. Așa am coborât scările, ne rostogoleam în jos și când ne ridicam ne împingeau din nou. La ultimul rând de scări un soldat m‑a împins așa de tare din spate că am zburat până jos unde m‑am izbit de podea și mi‑am pierdut cunoștința.

Când ceilalți soldați au ajuns jos cu Brenda au spus că ne duc la Makindye, niște barăci care erau pe atunci folosite ca abatoare. Dar mai întâi ne‑au dus într‑o clădire alăturată, Lumumba Hall, unde erau camerele băieților. Acolo soldații îi torturau pe băieți – băieți pe care îi știam, băieți buni. Se pare că făcuseră asta toată dimineața, fără ca noi să ne fi dat seama, deși eram în clădirea de alături.

Soldații ne‑au pus pe Brenda și pe mine cu băieții pentru o vreme, dar curând ne‑au ordonat să ieșim afară, în fața clădirii. Eu și Brenda am fost separate de ceilalți. Mi s‑a spus că eu voi primi un tratament special pentru că eram lidera.

Au venit și mai mulți soldați – cu sutele. Ei au adus mai multe fete, pe care le‑au pus cu băieții, punându‑i pe toți să se târască în genunchi, sub amenințarea puștii, pe jumătate goi, pe asfalt, cu genunchii goi și însângerați.

Nu aveam idee de ce credeau că eu sunt liderul. Asta mi‑a dat putere – știind că acuzațiile care mi se aduceau erau nefondate. Ne‑au bătut și ne‑au biciuit și ne‑au călcat în picioare pe mine și pe Brenda, însă se concentrau mai mult pe mine. Au făcut asta câteva ore – cu torturi crude una după alta. Amintiți‑vă că eu eram și însărcinată în prima lună. A fost un miracol că bebelușul a supraviețuit.

Pe la sfârșitul după-amiezii soldații au hotărât că m‑au torturat îndeajuns și au spus că mă vor duce la Makindye, abatorul. Însă înainte să mor voiam să știu de ce îmi fac toate astea. De ce, dintre sutele de fete din campus, m‑au ales pe mine de lider?

Toată ziua nu spusesem nimic. Nu am plâns. Nu am țipat. Nu am făcut nimic ca să mă împotrivesc. Fusesem ca o bucată de lemn. Acum o parte din mine dorea să‑i întrebe de ce îmi făceau toate astea, dar pe de altă parte mă gândeam că atunci îi voi provoca să fie mai duri cu mine. Atunci o voce din mine mi‑a spus Privește‑i în ochi. Atunci vei descoperi motivul.

Așa că i‑am privit în ochi și am fost surprinsă de ce am văzut! În ciuda înjurăturilor și a sfidării lor, sufereau în inima lor! Nu le plăcea ce făceau, contrar cu ceea ce credeam eu până atunci despre ei.

Am fost așa de cuprinsă de milă pentru ei încât am vrut să le spun, înainte să mor, că îi înțeleg și că era în regulă. Dar cum aș fi putut să le spun așa ceva? Eram în continuare bătută și torturată, dar printre lovituri mi‑a venit în minte un gând: Poate dacă vorbesc cu ei despre ceva ce avem în comun îi voi ajuta să înțeleagă. Era o idee nebunească dar nu‑mi păsa. Nu aveam nimic de pierdut.

Dar ce aveam în comun cu acei soldați? Ei erau bărbați puternici – eu eram o femeie însărcinată. Ei aveau arme, cizme, bice – eu eram o fată neajutorată. Atunci mi‑a venit o idee. Eram proaspăt căsătorită și așteptam un copil. Probabil că și acești bărbați aveau familiile lor.

„Ce v‑au gătit soțiile voastre de cină ieri seara?” i‑am întrebat.

„Ce?” m‑au întrebat ei, fără să le vină să creadă. Apoi au zis ceva în limba swahili. Când soldații lui Idi Amin torturează oameni ei vorbesc în swahili. Azi mulți ugandezi nu vorbesc swahili fiindcă o asociază cu tortura și cu alte lucruri rele. „Ce femeie proastă!” au strigat ei și m‑au lovit din nou.

Când s‑au oprit i‑am întrebat din nou: „Ce v‑au gătit soțiile voastre de cină ieri seara?” Și m‑au lovit din nou. Am continuat așa până când probabil că s‑au gândit Hai să ne amuzăm pe seama ei.  Și au început să răspundă: „Eu am mâncat asta” și „Eu am mâncat cealaltă”.

Apoi i‑am întrebat: „Unde merg la școală copiii voștri? V‑ați dus copiii la școală în dimineața asta?”

Întrebările mele simple au inițiat o conversație, ca în cele din urmă soldații să se așeze jos cu mine sub un copac și să vorbim și să râdem împreună. Da, chiar am râs împreună! Brenda mi‑a spus mai târziu că privind ce se întâmpla i‑a alungat toată frica și durerea.

Se pare că soldații care fuseseră cu mine toată ziua conduceau operațiunea iar la semnalul lor totul s‑a oprit. Era cam 18:30, deci unii băieți fuseseră torturați toată ziua, iar ceilalți dintre noi cam șase ore.

Au venit camioanele și au luat soldații, iar ambulanțele au venit pentru cei mai grav loviți. Toate porțile universității fuseseră încuiate și păzite toată ziua, dar probabil că ambulanțele așteptau afară fiindcă au ajuns chiar în timp ce soldații plecau.

Soldații nu i‑au agresat pe bucătarii universității și pe personalul din bucătărie iar aceștia ne‑au adus ceai și pâine, apoi au stat cu noi pe pământ și au plâns pentru noi. Atunci am cedat și eu. Nu‑mi puteam imagina cum s‑au simțit ei să vadă toate acestea și să nu poată face nimic ca să le oprească.

Privind în urmă pot spune cu sinceritate că i‑am iertat pe acei soldați din clipa în care i‑am privit în ochi fiindcă atunci mi‑am dat seama că noi toți – atât studenți cât și soldați – suntem victimele a ceva ce nu înțelegem. Și când i‑am întrebat despre casele și familiile lor și‑au dat seama că îi înțeleg și pe ei și că îi iert.

Datorez mult și educației mele anterioare. Părinții m‑au învățat că există ceva bun în oricine, indiferent ce anume. Trebuie să existe ceva bun deoarece Biblia ne spune că Dumnezeu ne‑a creat după imaginea Sa.

Experiența aceea m‑a întărit atât de mult și mi‑a arătat că nu trebuie să mă tem de niciun om! De aceea pot acum să fac munca pe care o fac. Mă simt liniștită și în preajma soldaților înarmați și merg chiar și în zone minate. Îmi este teamă de mine și de arme, dar nu îmi este teamă de soldații și de rebelii care țin armele și plantează minele. Știu că și ei sunt oameni, ca și mine, și că avem ceva în comun ce nu ne poate fi luat.

Fiindcă am trecut prin acea experiență la Universitatea Makerere dă legitimitate discursurilor mele despre iertare. Când îmi spun povestea, cum am fost eu capabilă să iert și lucrurile minunate care s‑au întâmplat ca rezultat al iertării mele, atunci oamenii ascultă.

„De ce ar trebui să iert pe cineva care nu își cere scuze?” mă întreabă de multe ori oamenii. Iar eu le spun: „Viața este prea scurtă pentru mine ca să aștept ca cineva să își ceară scuze”.

Atât de mult bine a rezultat din acea experiență oribilă. Cel mai important lucru este că am descoperit, ca orișicine, că m‑am născut cu ceva minunat – puterea de a iubi oamenii! Nu a trebuit să o câștig. Era chiar acolo. Și nu se sfârșește. Cu cât o folosesc mai mult, cu atât mai mult primesc!