Vremea era perfectă şi majoritatea prietenilor mei aşteptau cu nerăbdare weekendul relaxant, dar nu şi eu. O boală recentă m-a făcut să fiu în urmă la şcoală şi aveam un munte de proiecte, rapoarte şi teme de completat înainte de sfârşitul lunii. Mă simţeam copleşită şi cu bateriile la pământ.

După câteva ore de muncă îndârjită nu făcusem prea mult progres, de aceea am hotărât că puţin timp în natură s-ar putea să-mi împrospăteze sufletul şi m-am pornit spre un parc din apropiere. Aleile şi peluzele de obicei liniştite erau acum pline de părinţi şi copii iar râsetele şi vocile lor vioaie umpleau aerul.

Mă plimbam de ceva vreme când ţipătul înflăcărat al unui copil mi-a atras atenţia. M-am întors şi am văzut un tată jucându-se fotbal cu fiul său care era cam de trei anişori. Băieţelul alerga frenetic pe teren, lovind şi urmărind mingea. De cele mai multe ori el nici nu lua contact cu mingea şi a ratat multe din pasele pe care i le dăduse tatăl său, dar a continuat să se joace cu atâta pasiune şi entuziasm că nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.

După ce l-am privit un timp am observat ceva neobişnuit la braţul drept al tatălui. În vreme ce restul corpului i se mişca zvelt când alerga şi lovea mingea, mâna şi braţul drept îi stăteau nemişcate. Fără vreo reticenţă el îi făcu semn fiului cu mâna bună şi îi pasă din nou mingea.

În lumina apusului m-am îndreptat şi eu spre casă, cu râsul molipsitor al celor doi încă răsunându-mi în urechi. Nu cred că tatăl respectiv se considera un bun profesor de morală însă fără ştirea lui în acea după-masă de duminică el a devenit inspiraţia mea. Exemplul său de voioşie şi altruism m-a ajutat să-mi văd problemele mele mărunte într-o altă lumină şi m-a încurajat să fac faţă provocărilor din viaţa mea cu acelaşi curaj şi credinţă.