Ca adolescentă am crezut că le ştiu pe toate. Eram foarte nesigură, însă aveam şi multe păreri – pe care le susţineam cu tărie! Privind în urmă, acum îi compătimesc pe părinţii mei. Sunt convinsă că n-am fost uşor de crescut, mai ales ca adolescentă. Nu mi-a plăcut că părinţii mei erau mai stricţi decât părinţii unora dintre prietenii mei, ceea ce m-a determinată să mă distanţez de părinţi, aşa cum procedează mulţi tineri. Eram convinsă că părinţii mei nu mă înţelegeau şi într-un fel aveam dreptate – chiar nu mă înţelegeau! Nici unul dintre ceilalţi copii ai lor nu era ca mine. Eu puneam totul sub semnul întrebării şi nu respectam regulile. Totuşi, deşi pe dinafară eram dură, în sufletul meu nu doream decât să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă cu adevărat.

Într-o zi m-am pomenit la o întrunire la care eu eram singurul adolescent. În timp ce adulţii discutau între ei în grupuri mici, eu stăteam de una singură într-un colţ şi îi priveam, când o doamnă, pe nume Joy, a venit lângă mine şi a intrat în vorbă cu mine. După un timp mi-am deschis sufletul faţă de ea şi i-am povestit despre toate problemele mele. Mă aşteptam, oarecum, de la ea să-mi ţină o prelegere, în schimb, ea continua să mă asculte. Puteam să simt că îi păsa cu adevărat de mine şi nu a încercat nici măcar o dată să mă pună la locul meu sau să-mi schimbe părerea; ea încerca cu adevărat să mă înţeleagă.

Acea discuţie a însemnat începutul unei prietenii care, la bine şi la greu, a durat şapte ani la rând, până ce Joy a murit. Ne plimbam împreună, iar uneori ne scriam bileţele cu ce era mai greu de spus pe faţă. Chiar şi după ce s-a mutat într-un oraş îndepărtat am ţinut legătura prin telefon şi prin scrisori. În toţi acei şapte ani Joy a fost foarte bolnavă şi ar fi putut muri în orice clipă, totuşi nu am auzit-o niciodată să se plângă. Ea era mereu veselă şi se interesa cu pasiune de oameni.

Joy m-a învăţat ceva foarte important: Nu era nici o problemă să fiu eu însămi. În acelaşi timp, ea m-a învăţat să încerc să-i înţeleg mai profund pe oameni, să privesc peste aparenţe şi uneori peste ceea ce spun oamenii, să-i accept pentru ceea ce sunt şi să le arăt dragoste necondiţionată. Deşi, ca oameni, părem diferiţi, suntem făcuţi cu toţii din acelaşi lucru şi avem cu toţii nevoie de dragoste, de înţelegere şi de acceptare. Atunci când cineva ne observă nevoia şi o satisface, noi înflorim.