Orice mamă care a încercat să‑şi facă copilul să stea locului cât să termine de mâncat îţi poate spune că momentele de atenție la copii sunt foarte scurte. Însă există în viaţa fiecărui copil mic momente în care dorinţa înnăscută pentru progres îl împinge la a învăţa lucruri noi, cum ar fi să prindă obiecte mici cu degeţelele lui grăsune, sau să meargă de‑a buşilea, sau în picioare. Aceste abilităţi noi necesită din partea copilului un efort fizic şi de concentrare uriaş şi mult timp, în comparaţie cu viaţa lui scurtă de până atunci. Aceste abilităţi solicită şi muşchii, care de‑abia învaţă să se coordoneze şi care sunt de‑abia suficient de puternici încât să susţină greutatea copilului.
Recent, când m‑am mutat într‑o ţară nouă, mi‑a fost foarte greu să mă adaptez. Am încercat să mă concentrez pe munca voluntară, însă mi se părea că nu eram suficient de bună. Spre exemplu, mi‑am concentrat toată energia într‑un proiect numit „O jucărie şi o carte” pentru copiii nevoiaşi, dar pentru că proiectul prindea greu, am început să mă descurajez şi eram hotărâtă să renunţ.
Într‑o zi mă jucam cu bebeluşul unei colege, pe nume Rafael, care încerca să meargă de‑a buşilea. Începea prin a se împinge în sus pe mâinile‑i tremurânde şi, în cele din urmă, ajungea în patru labe, dar acolo se bloca. Indiferent cât de mult se legăna în patru labe sau se mişca pe burtică, nu se apropia de jucăria care era puțin mai departe de el. Uneori reuşea să se împingă înapoi, însă asta îl îndepărta şi mai mult de ţelul său. Până la urmă s‑a uitat la mine şi parcă îmi spunea din ochi: „Ia‑mă în braţe!”, cu o expresie plină de frustrare pe faţă.
Eram în măsură să‑l înţeleg, deoarece şi eu eram frustrată de noua mea situaţie. Ştiam totuşi că eforturile sale sunt benefice pentru a‑i întări muşchii şi a‑l învăţa să‑şi coordoneze corpul. Aşa că l‑am luat puţin în braţe şi l‑am încurajat, dar apoi l‑am pus înapoi pe jos ca să încerce din nou. Era treaba lui să înveţe să meargă, nu puteam să o fac eu pentru el.
Dintr‑o dată, mi‑am dat seama că mă asemănam foarte mult cu Rafael. Pană atunci mă chinuisem, încercând să mă integrez la slujba nouă, să învăț o limbă nouă și să mă familiarizez cu o cultură nouă, iar reacţia mea firească a fost să mă uit la Iisus şi să‑i spun: „Ia‑mă în braţe! Salvează‑mă din toate astea!” Însă El ştia că această perioadă de învăţat, indiferent cât de dificilă era ea, avea menirea să mă întărească. Chiar dacă dragostea Lui era întotdeauna cu mine ca să mă încurajeze, munca trebuia s‑o fac singură. Trebuia să perseverez. Dacă Rafael putea să persevereze, tot aşa puteam şi eu!
Rafael a reuşit să înveţe să meargă de‑a buşilea, iar acum se trage ca să se ridice în picioare. Eu, de asemenea, fac paşi mici, de bebeluş, învăţ noi deprinderi şi îmi lărgesc orizontul. Ştiu că în curând vom fi amândoi în picioare, alergând.