Ochii recunoștinței

În copilărie am avut un ochi leneș și vederea încețoșată, de aceea a trebuit să port ochelari de la șapte ani. Ca să nu mi se agraveze miopia aveam un program limitat pentru citit – nu aveam voie să citesc noaptea și nu puteam citi decât la birou cu o lumină puternică și cu o postură corectă. Trebuia să‑mi limitez și privitul la TV și la filme, cât și hobbyurile care ar solicita vederea, precum pictura, cusutul și artele.

Mă uitam la alți copii tolăniți pe canapea citind sau uitându‑se la benzi desenate cu orele și mă întrebam de ce eu eram atât de diferită, pe când toți ceilalți se bucurau de vederea lor fără să bage de seamă.

Pe lângă sentimentul de izolare, din cauza dificultăților de vedere trebuia să am controale săptămânale la ochi și terapie vizuală de la 8 până la 18 ani. Și trebuia să‑mi fac ochelari noi ori de câte ori miopia mea se agrava – ceea ce se întâmpla regulat. Pe lângă obiceiurile de citit și postura, deteriorarea vederii era mereu motiv de anxietate și de noi restricții. Uram faptul că viața mea depindea de fluctuațiile miopiei, un proces care se derula invizibil în mine și care părea să se deterioreze în mod arbitrar, în ciuda tuturor eforturilor mele de a‑mi proteja vederea.

Când s‑a încheiat procesul de creștere al corpului meu atunci și miopia s‑a stabilizat. Nu a mai trebuit să merg la terapia vizuală săptămânală, deși a mai trebuit să merg la consultații de câteva ori pe an. Totuși, când privesc în urmă la eforturile mele și ale părinților mei cu situația ochilor mei, văd că incertitudinea și durerea acestei afecțiuni m‑au învățat să fiu recunoscătoare pentru astfel de funcții de bază al trupului precum vederea. Fiecare control care arăta că vederea mea a rămas stabilă eram un moment de bucurie și de recunoștință. Pe măsură ce ochii mi s‑au stabilizat mi s­‑a permis să citesc și să pictez cu moderație și am prețuit fiecare restricție care îmi era ridicată.  Ochii mei „defecți” au adus anxietatea și frustrarea în viața mea așa cum alții nu le cunosc și totuși aceștia sunt ochii recunoștinței care văd bucuria experienței pe care alții poate că nu o iau în serios.