Oala arsă

Nici chiar norii negri și vântul rece de afară nu păreau atât de întunecați și de reci precum inima mea. Cu mintea la evenimentele din săptămânile anterioare, am luat o oală și am măsurat în ea cantitatea necesară de fasole uscată și de apă.

După vreo două ore de pe hol a venit un miros ce mi‑a atras atenția: fum! Am fugit în bucătărie. Nori negrii de fum înconjurau oala, al cărei capac zornăia din cauza presiunii. Am oprit repede focul, am luat oala și am pus‑o în chiuvetă și am dat drumul la apă. Apa a fâșâit puternic.

Oala s‑a ars cărbune, iar fasolea s-a dezintegrat. Chiar și capacul a ars. Am mai ars multe oale și înainte, dar niciodată așa de rău. Este distrusă! m‑am gândit. Nicio șansă să o mai curăț.

Iar acolo, în bucătărie, cu tot fumul din jurul meu, m‑am gândit că este o asemănare cu viața mea din acel moment: un dezastru ars. Este distrusă! Nicio șansă să o mai repar.

Și când m‑am întins în pat în seara aceea, gândurile mele au zburat către Iisus. Te iubesc, mi‑a șoptit Iisus, și te voi iubi mereu, indiferent de ceea ce faci sau nu faci. Împreună putem încerca tot timpul să începem din nou.

Oala mea arsă mi‑a devenit inspirație, dându‑mi curaj ori de câte ori sentimentele de condamnare încercau să mă reacapareze. Am petrecut ore în șir frecând‑o cu tot felul de soluții, ca până la urmă negrul să devină gri, apoi argintiul original. Pe măsură ce petele de argintiu se măreau mi se încuraja și credința mea de a persevera pentru o vindecare interioară totală. În final am ținut în mână o oală argintie imaculată.

Am învățat atunci că, dacă Dumnezeu iartă atunci El nu numai că uită, dar și vindecă. Iubirea Lui nepieritoare ne dă curajul de a ne ridica de unde am căzut, credința de a lăsa în urmă trecutul și speranța de a merge înainte către viitor.